16 august 2014

Lise Bourbeau - Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine (recenzie)



Acesta este un post scris de Eva, o persoana pe ceare o citesc cu drag si care spune despre ea că ... "Eu nu mai sunt Eu. Eu sunt amintirea unui Eu care am fost şi promisiunea unui Eu care vreau să fiu."

In urma cu cateva luni am primit cadou, cartea Lisei Bourbeau - Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine, carte pe care desi mi-o doream sa o citesc (mai ales ca in urma cu aprox. 1 an citeam "Asculta-ti Corpul, prietenul tau cel mai bun de pe pamant"). Am pregatit-o pentru a o lua in concediu (alaturi de alte doua despre care voi scrie) si marturisesc, cu mana pe inima ca, cu greu am mai lăsat-o din mână dupa ce am inceput-o. De fapt, am devorat-o în doar două zile, şi
probabil aş fi citit-o mult mai repede, dacă fiind totusi in concediu, la mare cu familia, nu aş mai fi avut şi alte lucruri carora sa le acord atentie.


Cartea mi-a plăcut pentru că mi-a confirmat unele lucruri despre care am mai scris pe blog, dar şi pentru că m-a făcut să-mi pun întrebări, m-a bulversat, m-a făcut să exclam “Da, şi eu!”, să iau o pauză de câteva minute bune, pentru a mă putea gândi la ceea ce am citit, pentru a găsi în trecutul meu experienţe despre care se vorbeşte în carte, iar în final, după lecturarea acestei cărţi, mă simt mai constienta de mine. 

Cartea “Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine”, este scrisă de Lise Bourbeau, şi te da un pic peste cap, pentru te ajută să îţi explici unele lucruri pe care poate că nu le înţelegeai cu privire la tine, te ajuta să faci legături între anumite momente din viaţa ta şi, în final, să înţelegi de ce eşti astăzi aşa cum eşti.

Cartea porneşte de la premisa că avem cu toţii aceeaşi misiune în viaţă: de a trăi o serie de experienţe până când ajugem să le acceptăm şi să ne iubim pe noi înşine trecând prin ele. Atâta vreme cât o experienţă anume va fi trăită în non-acceptare, adică o să ne judecăm pe noi sau pe ceilalţi, o să simţim teamă, regret sau culpabilitate raportându-ne la aceasta, atunci vom atrage neîncentat în viaţa noastră oameni şi situaţii care ne vor oblige să retrăim acea experienţă.

Gândiţi-vă puţin: de câte ori nu aţi auzit pe cineva spunând: 

- “Întotdeauna eu sunt cel care iubeşte mai mult”, “ Atrag în jurul meu numai oameni care mă trădează”, “Oamenii mă dezamăgesc mereu”, “Este numai vina mea”, “Nu înţeleg de ce mi se întâmplă asta mie”, “Parcă mă aflu într-un cerc vicios din care nu mai pot ieşi”, „ Nu înţeleg de ce eu”, „Nu vreau să mai trăiesc aşa”, „Fă ce vrei, nu înseamnă nimic pentru mine”, „Nimic din ceea ce fac nu e bine”? De multe ori, sunt sigură....Şi sunt sigură că măcar o dată în viaţa ai spus şi tu aşa ceva.

Cum ajungem să NU mai fim noi înşine?

La puţin timp după naştere, când începem să conştientizăm lumea şi oamenii din jurul nostru şi luăm la cunstinta faptul că existăm, ne dăm seama că atunci când vrem să fim noi înşine, acest lucru îi deranjează pe cei din jur. Ajungem, astfel, la concluzia că a fi natural nu este bine, o descoperire dureroasă, care provoca copilului accese de furie tot mai frecvente, despre care vom auzi mai târziu sub numele de „crizele copilăriei” sau „crizele adolescenţei”. Ştiu că astăzi pare ceva normal ca orice copil sau tânăr să fie mai agitat, chiar rebel, dar trebuie ştiut că un copil care este echilibrat şi are dreptul de fi el însuşi nu are astfel de reacţii.

Autoarea explica foarte clar etapele în urma cărora nu mai reuşim să fim noi înşine: „După ce a cunoscut bucuria de a fi el însuşi, copilul, în prima etapă a vieţii, va cunoaşte durerea provocată de faptul că nu are dreptul de a acţiona mereu aşa, trecând astfel în cea de-a doua etapă. Urmează, apoi, perioada de criză şi cea de revoltă, a treia etapă După aceea, în a patra etapă, pentru a-şi micşora suferinţa, copilul se resemnează şi ajunge să-şi creeze o nouă personalitate pentru a deveni ceea ce vor ceilalţi să devină. Multe persoane vor rămâne închistate în cea de-a treia etapă pe toată durata vieţii, adică vor fi mereu în reacţiune, furioşi sau în situaţii de criză.

Astfel apar ... MĂŞTILE.

În timpul ultimelor două etape ajungem să ne creăm mai multe măşti (sau noi personalităţi), care vor fi folosite ulterior pentru apărarea Împotriva suferinţei trăite pe parcursul celei de-a două etape. Conform cărţi despre care vă scriu, aceste măşti sunt în număr de 5 şi corespund celor cinci cele mai importante răni suferite de fiinţă umană. În ordine cronologică, adică în ordinea în care îşi fac simţită prezenţa pe parcursul vieţii unui om, ele sunt următoarele: respingere, abandon, umilire, trădare, nedreptate. Fiecare rană va naştere unei măşti de apărare, după cum urmează:



RESPINGERE -> masca de Fugar
ABANDON -> Dependent
UMILIRE -> Masochist
TRĂDARE -> Dominator
NEDREPTATE -> Rigid
Câteva observaţii:
  • Ceea ce pe mine m-a impresionat profund este faptul că aceste răni au loc în primii ani din viaţă (rana de respingere, de exemplu, se activează din momentul conceperii copilului până la vârsta de un an, în relaţia cu părintele de acelaşi sex).
  • Profunzimea măştii este determinată de intensitatea rănii; cu cât rana este mai adâncă, cu atât vom suferi mai mult şi vom purta masca mai des, ceea ce explică faptul că ea reuşeşte să devină un tip de personalitate, cu un caracter care îi este propriu. Acest lucru se explică prin faptul că s-au dezvoltat anumite convingeri care vor influenţa atitudinea noastră interioară şi comportamentul exterior, precum şi modul în care vom reacţiona în faţa provocărilor vieţii.
  • Fiecare rană porneşte din relaţia cu unul dintre părinţi, după caz, şi de fiecare dată acel părinte suferă şi el de aceeaşi rană. Ba mai mult, autoarea insista ca părintele cu care aveam impresia că ne înţelegeam cel mai bine când eram adolescenţi, este de fapt cel cu care avem cele mai multe situaţii de încheiat, cele mai multe experienţe „trăite în non-acceptare”. Este greu de acceptat chiar şi gândul că avem resentimente faţă de părintele pe care credem că îl iubim cel mai mult, astfel încât prima reacţie va fi, negarea. Apoi furia. Iar apoi individul va fi pregătit să facă faţă realităţii, ceea ce înseamnă totodată şi începutul procesului de vindecare.
  • O persoană poate purta mai multe măşti, deşi rar se întâmplă ca cineva să fi suferit toate cele cinci răni; în orice caz, atunci când exista mai multe răni, personalitatea va fi definită de rana cea mai adâncă pe care a suferit-o, deci de mască pe care individul o poartă cel mai des.
  • Masca este o modalitate de apărare. Un exemplu foarte bun pe care l-am găsit în carte este despre un copil care poartă maca fugarului şi va avea foarte puţini prieteni la şcoală, iar mai apoi la serviciu. Va fi considerar solitar şi lăsat singur, iar pe măsură ce se va izola mai mult, va deveni invizibil. Individul intră într-un cerc vicios: îşi pune masca de fugar atunci când este respins, pentru a nu suferi, dar devine atât de şters, încât ceilalţi nu-l mai văd. Devine din ce în ce mai singur şi găseşte în acest fapt un motiv pentru a se simţi respins.
  • Măştile pe care le creăm pentru a ne apăra sunt vizibile şi în înfăţişarea noastră exterioară, deoarece corpul reflecta fidel ceea ce se întâmplă în sufletul nostru. Să luăm exemplul Fugarului, masca ce poate fi recunoscută printr-un corp fugar, adică un corp sau o parte a corpului care parcă vrea să dispară. Corpul este îngust şi contractat, ceea ce îl poate face să dispară mai uşor, sau să nu fie prea prezent sau prea vizibil într-un grup. Este un corp care transmite că nu vrea să ocupe prea mult spaţiu, un corp fragmentat, incomplet, din care ai senzaţia că lipseşte o bucată – de exemplu fesele, sânii, bărbia, gleznele mult mai subţiri decât pulpele sau o adâncitură în zona spatelui a pântecelui, a pieptului. Umeri aplecaţi, braţe de cele mai multe ori lipite de corp, ochi care par goi – deoarece Fugarul are tendintade a fugi în lumea lui.
respingere
M-am regăsit în unele pagini, iar în altele i-am regăsit pe cei din jur atât în ceea ce priveşte comportamentul, cât şi aspectul fizic. Cred că citind o astfel de carte reuşim să ne cultivăm empatia şi încercam mai mult să îi înţelegem pe ceilalţi. De cele mai multe ori, atunci când ne deranjează comportamentul cuiva, acea persoană poartă o mască pentru a nu suferi. Probabil aţi auzit până acum că oamenii cei mai răi sunt aceia care suferă şi cel mai mult şi, ţinând cont de acest aspect, poate vom reuşi să fim mai toleranţi şi faţă de ei, dar şi cu noi înşine.

Mi-a plăcut sinceritatea autoarei, care nu ezita în a recunoaşte că şi ea poartă o mască, acolo unde este cazul, sau ca propriii ei copii suferă de o rana provocată chiar de ea. Dincolo de a fi o carte de dezvoltare persoanala, de autocunoaştere, „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înşine” este o confesiune dureroasă pe alocuri, dar care promite un nou început, prin prisma faptului că acceptarea unei probleme este primul pas spre rezolvarea ei.

Cred că fiecare dintre noi purtăm zilnic o mască, ceea ce înseamnă că nu mai suntem noi înşine. Adoptăm o atitudine diferită încă din copilărie, crezând că asta ne va proteja, că ne va feri de suferinţă. Din păcate, însă, încercând să nu suferim, suferim şi mai mult. Copilul care îşi formează o mască de fugar, de exemplu, este genul de copil care va trăi în lumea lui imaginară; copilul model: cuminte, liniştit, care nu crează probleme şi nici nu face zgomot. Fugarul va evita să se ataşeze de lucrurile materiale, căci acestea le-ar ţine pe loc şi l-ar împiedica să fugă atunci când se simte ameninţat; este ca şi cum ar privi de undeva de sus tot ceea ce este material. Are întrebări cu privire la rostul lui în această lume şi îi este greu să creadă că va găsi fericirea aici, este detaşat de lumea materială. Această detaşare va aduce, la rândul ei, dificultăţi în viaţa intimă, căci persoanele care poartă masca fugarului accepta cu greu că pot avea nevoi legate de sexualitate, la fel ca orice fiinţă normală. Îşi atrag, prin urmare, situaţii în care sunt respinse pe plan sexual de către partener sau se privează singure de sexualitate.

Fugarul se crede nul, fără valoare şi e convins că ceea ce face el este lipsit de valoare. De aceea este posibil să încerce prin orice mijloace să fie perfect, pentru a se valoriza în ochii lui şi în ochii celorlalţi. Caută perfecţiunea în tot ceea ce face, deoarece crede că, dacă face o greşeală, va fi judecat. Iar a fi judecat este echivalent cu a fi respins. Nu poate vedea faptul că este mai bun decât alţii în anumite domenii. Îi este greu să creadă că cineva îl poate alege ca prieten, ca partener sau că oamenii pot să îl iubească cu adevărat.

Rana de respingere îşi are rădăcinile în relaţia cu părintele de acelaşi sex, care are rolul de a ne învăţa să iubim, să ne iubim şi să dăruim iubire. Părintele de sex opus ne învaţă să ne lăsăm iubiţi şi să primim iubirea. Dacă ai această rană se explică dificultăţile pe care le ai în a te accepta şi a te iubi pe tine însuţi. Altfel spus, cei care ne resping apar în viaţa noastră pentru a ne arăta cât de mult ne respingem pe noi înşine. 

Am scris o grămadă, sper că aţi ajuns până la capăt :) 
V-am descris mai pe larg rana de respingere, pe celelalte patru le găsiţi în carte detaliate, iar ca bonus veţi afla din ultima parte cum putem depăşi aceste răni, cum învăţăm să ne iubim pe noi înşine să cum să găsim puterea ne a ne arăta aşa cum suntem cu adevărat.


Cartea o puteţi găsi la un preţ accesibil AICI, iar alte carti asemanatoare tot în librăria lor online. Dacă ati citit sau citiţi cartea as fi curioasă să aflu si parerea voastră printr-un comentariu mai jos. 

Va multumesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

FREE Program from Tony Robbins

Motivatie pentru SUCCES!

My Daily Afirmations