O Fereastră spre o Lume Ascunsă
Când ne gândim la rușii lipoveni din România, imaginea care ne vine în minte este adesea una familiară, dar incompletă. Evocăm comunități tradiționale, poate din Delta Dunării, renumite pentru pescuit, sau pe cele din Moldova, cunoscute ca grădinari pricepuți. Le percepem ca pe o lume ce pare înghețată în timp, guvernată de reguli nescrise și tradiții ancestrale, o enclavă culturală care a rezistat secolelor. Cu toate acestea, monografia «Monografia comunității rușilor lipoveni din Târgu Frumos», o lucrare academică detaliată bazată pe documente de arhivă și mărturii locale, coordonată de o echipă de cercetători, ne oferă o perspectivă mult mai nuanțată și plină de surprize, care răstoarnă multe dintre aceste clișee. Acest studiu academic dezvăluie o istorie complexă, plină de adaptare, contribuții neașteptate la viața publică și temeri profunde, adesea greșit înțelese.
Vă invităm să descoperiți șapte dintre cele mai neașteptate revelații extrase din acest studiu, care conturează un portret fascinant și mult mai corect al rușilor lipoveni.
1. Numele lor nu vine (probabil) de la tei
Cea mai răspândită teorie despre originea numelui „lipovean” este una pitorească, dar, conform specialiștilor, incorectă. Ipoteza populară susține că numele ar deriva de la cuvântul rusesc lipa (tei), legat de faptul că primii refugiați s-ar fi ascuns de persecuții în pădurile de tei. Cu toate acestea, monografia, alături de alte studii academice, susține ipoteza antroponimică, considerată mult mai plauzibilă. Aceasta leagă etnonimul de unul dintre liderii mișcării starovere (de rit vechi), anume Filipp Pustosviat. Adepții săi erau cunoscuți drept filippoveni. Prin modificări fonetice firești, în contact cu alte limbi și dialecte, termenul s-a transformat treptat în forma pe care o cunoaștem astăzi: lipoveni. Această explicație nu este una recentă; era susținută de scrieri încă din secolul al XIX-lea, monografia citând în acest sens un text al lui I. Budai-Deleanu: "Acești lipoveni, ori cum se numesc corect ei, pilipii (s. n.), sunt afară de orice îndoială adevărați ruși; aceasta o dovedesc limba lor, portul și chiar și tipul. În Bucovina nu au venit direct din Rusia, ci din Basarabia, unde au mii de coreligionari" — I. Budai-Deleanu
2. Nu au fost doar refugiați, ci și muncitori chemați să modernizeze un oraș
Deși este adevărat că rușii lipoveni au fugit de persecuțiile religioase din Imperiul Rus, sosirea lor în Târgu Frumos la începutul secolului al XIX-lea nu a fost un simplu act de refugiu, ci a coincis cu o politică locală de repopulare și dezvoltare urbană.
Un hrisov domnesc din 1815, emis de Scarlat Callimachi, permitea în mod explicit colonizarea a 20 de familii de „oameni străini”. Scopul acestei măsuri era unul eminamente practic: noii veniți urmau să efectueze lucrări edilitare esențiale pentru oraș, precum întreținerea pavajului din lemn al uliței principale, renovarea podurilor și asanarea zonelor mlăștinoase care afectau localitatea. Providențial, profilul căutat de domnitor se potrivea perfect cu reputația pe care o aveau deja lipovenii: erau cunoscuți în epocă drept meșteri pietrari, teslari și excelenți săpători. Astfel, ei nu au fost doar tolerați ca refugiați, ci practic invitați și angajați pentru a contribui direct la modernizarea infrastructurii orașului, jucând un rol activ în dezvoltarea sa.
3. Faima de grădinari iscusiți a venit mult mai târziu
Astăzi, comunitatea lipovenească din Târgu Frumos este sinonimă cu legumicultura, fiind un furnizor major pentru piețele din întreaga Moldovă. Această imagine este atât de puternică, încât mulți presupun că a fost ocupația lor tradițională dintotdeauna.
Monografia demonstrează însă, pe baza documentelor de arhivă, că această specializare a apărut relativ târziu, abia la mijlocul secolului al XIX-lea. La începuturile așezării lor în Târgu Frumos, ocupațiile lipovenilor erau cu totul altele, reflectând nevoile economice ale vremii și abilitățile cu care veniseră:
• Săpători de iazuri și șanțuri: Un contract încheiat cu boierul Alecu Sturdza pentru săparea unui iaz pe moșia de la Miclăușeni atestă această specializare. • Negustori ambulanți: Cunoscuți ca negustori cu coropca (ladă de negustor ambulant), ei comercializau diverse mărfuri, în special pește și produse aduse din Rusia. • Meșteri pietrari și lemnari: Calități esențiale pentru lucrările edilitare pentru care fuseseră chemați în oraș.
• Birjari și harabagii: Asigurau transportul de mărfuri și persoane, o activitate esențială în economia vremii.
4. Se temeau de recensământ ca de Antihrist
Una dintre cele mai surprinzătoare atitudini ale lipovenilor din secolul al XIX-lea a fost opoziția lor fermă față de orice formă de înregistrare a statului, în special față de introducerea actelor de stare civilă (mitricele). Această reticență nu era o simplă evitare a taxelor, ci o teamă profundă, cu rădăcini religioase, alimentată de secole de persecuție în Rusia, unde statul și Biserica oficială erau văzute ca instrumente ale Antihristului. Un caz extrem, relatat în monografie, a avut loc în 1862, când un preot lipovean din Iași a pictat un tablou simbolic pentru a ilustra oroarea față de aceste registre. Descrierea picturii este grăitoare:
"...în biserica ce acceptase mitricile, pruncul era primit și înscris într-o condică de către diavol, în timp ce în a doua era înfățișat Mântuitorul șezând și primind pruncul din scăldătoarea botezului, iar alături, îngerul lui îl scria într-o condică."
Această opoziție a dus uneori la proteste violente în alte comunități (la Brăila, Piscu, Galați). Mobilitatea lor constantă, tendința de a se muta dintr-un loc în altul, nu era doar o strategie economică, ci și o strategie disperată de a rămâne „invizibili” pentru autorități, de a nu-și lăsa numele înregistrat în ceea ce ei considerau a fi „catastifele Antihristului”.
5. Au luptat și au fost decorați pentru România
Imaginea unei comunități complet izolate, care trăiește după propriile reguli și refuză orice interacțiune cu statul, este contrazisă categoric de participarea militară a lipovenilor la momentele cheie din istoria modernă a României.
Conform datelor prezentate în Capitolul V al monografiei, bărbații lipoveni din Târgu Frumos și-au făcut datoria ca soldați în armata română. Ei au luptat în conflicte majore, precum al Doilea Război Balcanic (1913) și, mai ales, în Primul Război Mondial (1916-1919), contribuind la efortul de război pentru întregirea neamului.
Mai mult decât atât, unii dintre ei au fost decorați pentru vitejia arătată pe câmpul de luptă. Un exemplu concret este cel al lui Parfimon Clim, care a primit medalia "Avântul Țării" pentru campania din 1913 și Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918. Aceste fapte demonstrează un nivel de integrare și loialitate față de statul român care depășește cu mult stereotipurile. 6. Au evoluat de la izolare la leadership politic local
Pornind de la o atitudine tradițional închisă și reticentă față de autoritatea statului, evoluția politică a comunității lipovenești din Târgu Frumos este poate cea mai neașteptată revelație.
În perioada interbelică, această atitudine s-a schimbat radical. Membri proeminenți ai comunității au început să se implice activ în viața politică a orașului, candidând pe listele partidelor politice pentru funcții de consilieri locali. Nume precum Eustenie Ivanov, Policarp Macarov sau Trifan Căprian apar în documentele electorale ale vremii, demonstrând o tranziție de la izolare la participare civică. Punctul culminant al acestei integrări a fost atins după al Doilea Război Mondial. Trifan Căprian, un etnic lipovean, a fost numit primar al orașului Târgu Frumos, funcție pe care a deținut-o în perioada 1944-1946. Numirea sa simbolizează o transformare remarcabilă: un membru al unei comunități care odinioară se ferea de orice recensământ a ajuns să conducă administrația întregului oraș, folosindu-se de cunoștințele lingvistice – unelte ale supraviețuirii culturale – ca punte de legătură cu noua putere instalată de Armata Roșie. 7. Păstrează o cultură materială unică, de la samovar la "scara spirituală"
Dincolo de istoria socială și politică, monografia aruncă o lumină fascinantă asupra culturii materiale care definește identitatea lipovenească. O serie de obiecte, piese de port și unelte de cult păstrează o semnificație profundă și continuă să fie parte din viața comunității.
• Samovarul: Mult mai mult decât un simplu obiect pentru prepararea ceaiului, samovarul este descris ca un "reper al ospitalității" și un "marker identitar" fundamental, nelipsit din casele tradiționale. • Portul tradițional: Piese specifice precum sarafanul (rochia lungă, fără mâneci) și poias-ul (brâul împletit) au o simbolistică aparte. Poias-ul, de exemplu, nu este un simplu accesoriu, ci împarte trupul în partea "pură" (de la brâu în sus) și cea "impură" (de la brâu în jos). • Lestovka: Acesta este un tip special de mătănii, confecționat din piele și structurat în trepte. Numele său evocă ideea de scară, fiind considerat o "scară spirituală ce înlesnește ascensiunea creștinului de pe pământ către cer", un obiect de cult profund simbolic și unic.
Concluzie: O Moștenire Vie
Studiul monografic al comunității din Târgu Frumos ne arată că, dincolo de imaginea simplificată a grădinarului tradiționalist, se află o lume complexă, rezilientă și plină de povești neașteptate. De la muncitori chemați să modernizeze un oraș, la soldați decorați și lideri politici locali, istoria rușilor lipoveni este una a adaptării, integrării și a unei remarcabile capacități de a naviga provocările istoriei.
Această lucrare nu este doar o cronică a trecutului, ci o mărturie vie a unei identități care a evoluat fără a-și pierde esența, transformând refugiații persecutați în meșteri edilitari, soldați decorați și chiar lideri ai administrației locale. Ea ne invită să privim cu mai multă curiozitate și respect mozaicul cultural al României.
Pe măsură ce modernitatea avansează, ce elemente esențiale ale acestei culturi unice credeți că vor dăinui și ce riscă să se piardă pentru totdeauna?
.jpg)
