18 iunie 2024

Dor de... Marea Spovedanie A Brokerului Fugar, de Cristian Sima (||)

 

Editorul de pe Internet. Costel Postolache (II)

„Când m-am întors în România în august 2016, la un an de la lansarea cărţii, Postolache mi-a povestit tot felul de braşoave, dar mi-a mai dat 500 de cărţi, contracost. Apoi şi-a băgat firma în insolvență, ca să nu mai plătească nimic şi cam asta-i tot. Nu ştiu câte exemplare a tipărit, nu ştiu câte a vândut. 

Cartea a ajuns şi online, pe „elefant.ro” sau „Amazon.com”, fără ca el să aibă achiziţionate drepturile de autor. Îmi explicase că 35% din preţul de vânzare de la raft rămâne la librărie, apoi adăuga alte costuri cu publicitatea, deşi doar eu făceam publicitate şi chiar şi lansarea cu Robert Turcescu, Marian Ursu și Radu Gologan a fost integral aranjată de mine, Postolache nereuşind să invite pe nimeni la târgul de carte. 

Cartea i-am dat-o corectată la virgulă, (corectata de Marian Ursu, profesionist) doar coperta a fost opera sa, motiv pentru care acum, la ediţia a doua, am fost nevoit s-o schimb. 

Văd că şi astăzi mai vinde sporadic cartea mea. Fără nicio jenă, deşi eu din toate vânzările astea nu am primit niciun leu. De multe ori, pentru prietenii apropiaţi am fost nevoit să cumpăr cărţi de pe „elefant.ro” şi apoi să le semnez şi să le fac cadou. 

Totuşi, am învăţat ceva în această junglă a editurilor: dacă ţi se vinde cartea şi ai succes, vinde-o singur. Aşa că la a doua ediţie şi la volumul doi am devenit şi editor. 

Din cauza Covidului care mi-a blocat tiparniţa, s-ar putea să devin şi tipograf. Cum am vândut deja peste 1.000 de cărţi pe Internet, îmi este ruşine de oamenii care aşteaptă cu sufletul la gură cartea, evident semnată și cu dedicaţie personalizată, aşa cum am promis. Dar tipografia nouă nu-mi garantează nimic, FAN Courier-ul nu-mi mai garantează nici el cele 48 de ore pentru livrare şi eu mă aflu în Elveţia cu spectrul de a face două săptămâni carantină. Dar mă voi ţine de cuvânt şi, chiar dacă voi evada din carantină, tot voi veni la Bucureşti să semnez cărţile. 

Am discutat deja să lansez şi cartea electronic, dar să fie un pic altfel, să se updateze lunar. Aşa va deveni şi prima carte interactivă din România. 

Cât despre Postolache, nu înţeleg de ce a trebuit să tragă o ţeapă când avea posibilitatea să tipărească şi 20.000 de exemplare, să le vândă, să împărţim 50-50, cum am discutat, şi acum să scoată şi volumul doi. 

Cineva, odată, făcea comparaţia între un român şi un evreu: românul îţi fură prima sută din buzunar cu riscul de a nu-l mai saluta o viaţă, evreul îţi dă o sută, şi încă una, şi încă una, până când la un moment dat îţi ia toată averea, cu acte în regulă, pentru că îi vei semna în alb. Îi prefer pe elveţieni, fac orice ca toată lumea să câştige şi din prima clipă se gândesc deja la a doua afacere. 

Noi, românii, se pare că nu putem fi vizionari. Chiar şi cu femeile, la prima cină ne gândim cu jind la noaptea de după, nu şi la cina de peste un an. Trăim pe pământul ăsta de peste 2.000 de ani, dar continuăm să o luăm mereu de la zero. Nu avem cum progresa atunci când nu respectăm nimic din ceea ce s-a făcut înaintea noastră. 

Aţi văzut vreun guvern să recunoască și că predecesorii săi au făcut măcar o chestie bună? Aţi văzut vreun bărbat sau femeie care să nu se plângă continuu de fostul partener? La noi, realizările trecutului sunt toate in rem, iar „realizările din viitor” sunt cu nume şi prenume. 

Cum viitorul nu se întâmplă niciodată aşa cum îl prognozăm, devine şi el cu timpul o nerealizare in rem. În toate certurile mele domestice, am avut mereu o problemă: să-mi recunosc greşelile, să spun „Iartă-mă!” şi să putem merge mai departe, dacă greşelile mele puteau fi tolerate. 

În acelaşi timp, doamnele mele au încercat mereu să se scuze, era atât de greu să spună „Am greşit, iartă-mă şi hai mai departe!”... 

De la mentalitatea asta ni se trage şi evoluţia, de peste două mii de ani, mereu cu frâna de mână trasă. Dacă este un motiv principal pentru care m-am spovedit aici, atunci acela este de a-mi recunoaşte greşelile. Evident, aş dori să fiu iertat, dar ştiu că nu se poate, deci voi merge înainte. 

Cu conştiinţa uşurată. Şi chiar am greşit grav de mii de ori!” 

- Critian Sima, 17 Noiembrie 2020, teaser din vol 1 revizuit si adaugit




Prof. Dumitru Borțun, despre Cristian Sima și "Marea spovedanie a brokerului fugar"

Dor de... Marea Spovedanie A Brokerului Fugar, de Cristian Sima (|)

...Sau Adevăruri care Dor și Deranjează


Gabriel Liiceanu și prof Dumitru Borțun, despre Cristian Sima și "Marea spovedanie a brokerului fugar"

Cum cel mai important lucru pe care l-am trăit este chiar scrierea acestei cărţi, am agăţat pe firul genezei «Marii Spovedanii» tot ceea ce mi s-a părut mai relevant pentru a descrie Sistemul, păpuşarii lui şi cauzele care au dus la instaurarea sa. Nu am uitat nimic din ceea ce am făcut şi vreau ca măcar generaţiile viitoare să înveţe ceva din experienţa mea” -  Cristian Sima în 2015, la lansarea primului volum al cărții „Marea Spovedanie a brokerului fugar”.




15 Noiembrie 2020, teaser din vol 1 revizuit si adaugit, 

Editorul de pe Internet. Costel Postolache

Editarea şi lansarea acestei cărţi, atât a primului, cât şi a celui de al doilea volum, mi-au creat cele mai mari probleme.

Aşa cum v-am povestit deja, cartea am început s-o scriu la ideea lui Robert Turcescu şi la încurajarea lui Gabriel Liiceanu. Domnul Liiceanu m-a îndemnat să-mi povestesc viaţa, deşi eu nu credeam că aş avea talent la scris. 

Scrisesem articole economice şi pamflete, ba chiar şi o parodie în versuri după cei „Zece negri mititei”, dar mi se păreau scriituri de un mare amatorism. Domnul Liiceanu a subliniat că istoria ultimilor ani se va învăţa din cărţi de memorii, şi nu din cărţile de istorie pentru că doar participanţii direcţi la evenimente pot descrie cu lux de amănunte ultima decadă a comunismului, revoluţia şi, mai ales, greaua tranziţie sau, mai bine zis, continua tranziţie, în care ne aflăm şi astăzi. 

Mi-a şi dat exemplul cărţii lui Florescu: „Memoriile unui cafegiu” sau cartea Anniei Bentoiu: „Timpul ce ni s-a dat”. 

Sceptic, dar conştient că memoriile mele nu sunt altceva decât acrobaţiile pe firul vieții ale unei persoane prea romantice pentru timpurile ei, am acceptat să mă apuc de scris. Domnul Liiceanu a fost foarte drăguţ şi mi-a pus la dispoziție serviciile doamnei Oana Bîrnă, care urma să-mi corecteze textul. 

Scepticismul meu referitor la această carte a crescut şi mai mult după ce am primit un email elogios de la domnul Liiceanu, căruia îi dădusem să citească primele 80 de pagini scrise. Am învăţat în această viaţă agitată să mă feresc de cine mă laudă exagerat, fără să-mi facă nicio critică. Deşi în marea noastră majoritate preferăm laudele criticilor, apreciem tacit mult mai mult când ni se spune ce să nu facem, decât când ni se spune ce să facem. 

Până şi femeile frumoase în căutare de adulaţii îi apreciază mai mult pe bărbaţii care se vor ocupa cu a le corecta defectele, decât pe cei care le hiperbolizează frumuseţea. Este logic, calităţile ni le ştim bine şi le punem pe masă mereu, defectele le ascundem şi, când cineva ni le arată cu tandreţe, devenim brusc interesaţi, chiar dacă nu vom recunoaşte asta niciodată. 

Am prostul obicei de a-mi scoate femeile la tablă, în privat, lucru care iniţial deranjează, dar care şi atrage. Până la urmă, toate fostele mele iubiri au fost impresionate de faptul că m-am ocupat de defectele lor, şi nu de complimentele făcute. 

Bref, doamna Bîrnă a început să se amestece, cu timpul, nu doar în forma scriiturii mele, ci şi în conţinut. Eu voiam să mă spovedesc pe bune, direct şi cu o dură sinceritate, chiar dacă asta însemna să-mi pierd din aureolele câştigate. Doamna, însă, căuta o scriitură care să nu-i deranjeze pe prietenii Editurii Humanitas, de exemplu pe preşedintele Băsescu. Aşa că, cu timpul, nu am mai scris şi proiectul cărţii a cam fost abandonat. 

La începutul anului 2015, fostul meu coleg de liceu Marian Ursu, profesor de română, un pic jenat pentru că avea faţă de mine o datorie veche de zeci de ani, mi-a propus să mă ajute să-mi corectez cartea dacă doresc s-o continui, aşa, în schimbul datoriei. Și astfel am reînceput să scriu. 

Marian a făcut enorm pentru aceste două cărţi. A corectat cu atenţie, nu a schimbat nimic din sensul frazelor şi a încercat mereu să mă încurajeze să scriu exact aşa cum povestesc pe la petreceri, ceea ce se pare că a fost o reţetă de succes. 

Am scris mult în iarna lui 2015 şi cartea prinsese contur. Am început să dau teasere din ea pe Facebook, ceea ce a provocat sute de comentarii şi multe discuţii, culminând cu apariţia celebrului Moş Crăciun. 

Moş Crăciun era un nickname de pe Facebook, în realitate fiind fostul agent al Securităţii lui Ceauşescu, serviciul DIE, Avraam Segal, omul care a participat direct la încercarea de asasinare a lui Emil Georgescu de la Radio Europa Liberă. Comunist convins, susţinător fervent al lui Ceauşescu, frustrat de faptul că el nu a intrat în gaşca securiştilor ce au făcut avere după revoluţie, Moş Crăciun a tăbărât pe textele mele, încercând să convingă audienţa de neveridicitatea poveştilor mele cu Securitatea. De fapt, era convins că eu fac parte din noile structuri ale serviciilor din ziua de astăzi, pentru că nu-şi putea închipui cum de aflasem numele lui real. 

Povestea cu deconspirarea lui Moş Crăciun e una banală: amica mea Ileana, bancheriță la Lombard Odier şi apoi la Credit Suisse Geneva, se ducea în vacanţă în România în deltă, la o pensiune. Acolo, era şi Avraam Segal, acum cetăţean canadian, care se ocupase la începutul anilor ‘90 de înfierea de copii, fiind amestecat în scandalurile vremii. Pe terasa pensiunii, Segal, alias Moş Crăciun, scria liniştit pe pagina mea de Facebook când a fost surprins de Ileana şi aşa am aflat cine e. 

Recepţionera i-a spus cine e personajul, că doar avea paşaportul său şi eu am aflat misterul.

 Capitolele cu Moș Crăciun, pe care le-am scos din ediţia a doua, sunt foarte interesante, mai ales că redau ad litteram, cu o minimă corectură ortografică, sute de ore de discuţii publice pe Facebook în care omul nu pridideşte să se laude, inclusiv cu crimele ceauşiste la care a luat parte. Evident, la noi justiţia nu se amestecă în trecutul foştilor securişti, cum nu se prea amestecă nici în prezentul lor.

 Tot Ileana mi-a povestit şi afacerea Lombard Odier - Banca Columna, când de pe contul tatălui din acte al lui Radu Dimofte au plecat către Banca Columna 400 de milioane de franci, care apoi s-au volatilizat de la sucursala Columna Zurich, condusă la acea vreme de Valentin Ceauşescu, şi cu care vechii securişti au făcut avere în tranziţie. 

Dacă Voiculescu a beneficiat doar de banii de la CRESCENT, ceilalţi şi-au împărţit banii firmelor noastre de comerţ exterior, adică aşa-zişii „bani ai lui Ceauşescu”. Ceauşescu nu avea bani pentru că el controla aceste firme mixte şi toţi banii din Elveţia puteau fi folosiţi când dorea şi în interes personal. 

Cum nu credea că va părăsi puterea decât cu picioarele înainte, Ceauşescu nu a avut conturi, deci anchetele nu au dus nicăieri. Dar nimeni nu a anchetat de unde aveau banii Voiculescu, Dimofte sau Popoviciu. Dacă Patriciu a plecat cu banii făcuţi din industria meditaţiilor, evident, fiind şi el agent DIE, ceilalţi au plecat cu banii ţării, volatilizaţi imediat după revoluţie. 

La fel, bancherii de succes ai anilor ’90 - Negrițoiu, Pascariu, Vlad Soare sau Temeșan - au dispus şi ei, încă din 27 februarie, de fondurile firmelor mixte de comerţ exterior, unde nu s-au mai găsit lichidităţile din ‘89 sau, mai bine zis, unde nimeni nu a verificat soldurile din ‘89. 

Revenind la cartea mea, tot pe Facebook am fost contactat de Costel Postolache, care deţinea atunci, în 2015, Editura Integral. Acesta s-a oferit să-mi tipărească viitoarea carte fără să-mi ceară ceva anume. Editura Integral publica tot felul de prostii - cărţi de bucate, chestii un pic mai mult decât „ose”, benzi desenate pentru adulţi... Și nu eram prea încântat. 

Dar Postolache a ştiut cum să mă ia şi m-a asigurat că niciun cuvânt din carte nu va fi schimbat şi că îşi asumă riscul unor procese de calomie, pentru că toate personajele masculine din carte aveau nume şi prenume real. 

Eu ştiam că am probe despre tot ceea ce scriam, dar deja eram într-un proces cu Bogdan Chirieac pentru emisiunea mea de la Jurnalul Islandez şi nu prea aveam chef de altele, aşa că am acceptat oferta. Trebuie să subliniez că, în afară de fosta mea soţie, nicio femeie din viaţa mea care apare în această carte nu are numele realDe multe ori mi se întâmplă să fiu întrebat de prieteni despre vreo figură feminină din carte şi, cum mă întreabă cu numele din carte, e nevoie să iau cartea, să recitesc, ca să ştiu de fapt despre cine vorbeşte, pentru că evident am uitat cum le-am „botezat” în carte. 

Postolache a venit la St. Moritz şi acolo am bătut palma, fiind de acord să împărţim 50-50 orice profit ar urma să rezulte din vânzarea cărţii. Postolache nu a avut şi nu are nici astăzi niciun act prin care i-aş fi cedat drepturile de autor ale „Marii Spovedanii...”, la fel cum nici eu nu am vreunul din care să rezulte că el îmi datorează ceva din vânzarea cărţilor. 

Postolache a tipărit iniţial 8.000 de exemplare pe care le-a aruncat în librării după lansarea de la Târgul de Carte „Gaudeamus”, iar mie mi-a trimis în occident 1.000 de exmplare, prin Victor, fostul meu şofer. În timp ce eu am epuizat rapid cărţile în Elveţia, punându-le singur la poştă şi plătind cam 12 CHF pe fiecare plic expediat din cei 20 de euro cu care vindeam cartea, Postolache mi-a spus că nu mi se prea vând cărţile. 

Când am ajuns în România, în august 2016, am fost să întreb de ele în diverse librării din țară şi peste tot am aflat că s-au vândut primele 5 exemplare trimise, dar apoi nu au mai primit nici un exemplar. Postolache bagase deja editura in insolventa.


Va urma...
[citește partea a II-a, aici: https://ady-dordenaivitate.blogspot.com/2024/06/dor-de-marea-spovedanie-brokerului_18.html


Emailul de la Liiceanu:

From: Gabriel Liiceanu <liiceanu@phenomenology.ro>
To: SS SS <s05610561s@yahoo.com>; Oana Birna <koala_mea@yahoo.fr>
Sent: Sunday, December 9, 2012 5:15 PM
Subject: O lunga vorbire


Stimate domnule Sima,

Va scriu pe larg, asa cum v-am promis, despre textul pe care mi l-ati trimis ieri. Am sa fac mai intii "citeva consideratiuni" pe marginea lui, apoi am sa va impartasesc un gind editorial in privinta proiectului cartii.


Plecam de la premisa ca stiu putin sau aproape nimic despre autorul paginilor trimise. Asadar, presupunem ca nu stiu ce "va mina in lupta" scriind ceea ce ati inceput sa scrieti. Din putinul pe care mi l-ati trimis nici nu am cum sa imi dau seama. Sint obligat, altfel spus, sa ma rezum la ginduri, judecati si senzatii provocate de paginile dvoastra (dar, desigur, si de perspectiva prelungirii lor catre rezultatul final).

Primul merit al scrisului dvoastra - in masura in care este vorba de "memorii" sau de un declic autobiografic - este ca eroul nu este eroizat. Din iubire de noi, atunci cind scriem despre noi, avem inclinatia sa ne aratam mari, frumosi, destepti, importanti. Cind autorii sint barbati, ei exceleaza, de asemenea, si prin mari ispravi erotice, lasind in urma lor multimi considerabile de inimi feminine zdrobite si amintirea unor formidabile performante sexuale (vezi, de pilda, Eliade in Jurnal portughez). 

Iarasi, nu putini dintre scriitorii care scriu romane au si ei grija sa se ascunda \ arate sub masca unui personaj de tipul acesta. Breban, intr-unul dintre romanele sale, s-a pus direct in scena ca un Don Juan al zilelor noastre, iar Blaga, in singurul (din fericire) roman pe care l-a scris (Luntrea lui Caron) isi incepe scrierea imaginind dialogul a doi buni prieteni - cel mai mare filozof din Romania sta de vorba cu cel mai mare poet - uniti in realitate in mod impudic in figura insasi a autorului, dar scindati in roman intr-un tragic spagat si pusi sa stea de vorba in felul asta schizofrenic si scirbos-narcisiac. Or, la dvoastra, nimic din toate acestea. 

Personajul dvoastra intra in viata "la firul ierbii", neharuit fizic, imputinat, batut de colegi si de fete, neincurajat de tata. Iarasi, social, geografic si istoric vorbind, el nimereste intr-un context mizerabil al vietii. Tocmai pentru ca se asaza in opusul unui debut glorios, viata care patrunde prin lucarna acestui personaj, promite sa fie una palpitanta. 

Cum se va lua la trinta eroul nostru cu ea? Revansa incepe sa se anunte din clipa in care intra in scena olimpiadele si dotarea intelectuala a personajului, dar iarasi, si aici, fara parfum de grozaveala sau de "vedeti, de fapt, cine eram eu?". 

Din acest punct, totusi, cartea e banuita ca va povesti istoria unei revanse. Dar care - atentie! - s-ar putea sa devina una luata nu numai asupra celorlalti, cu mizerabilismul lor si al istoriei care i-a format, ci si asupra felului in care eroul insusi si-a condus - pina la momentul scrierii - barca propriei sale vieti.)

Al doilea merit al scrisului dvoastra e, simplu spus, ca curge. Pesemne ca, avind in singe autoevaluarea proprie omului inteligent, stiti deja ca scrieti bine. Aveti harul povestirii. Textul curge usor, nepoluat de "constiinta scrisului", de veleitati literare si de ingrediente livresti. In acest punct, nu vreau sa va spun nimic mai mult, nu vreau sa va laud o scena sau alta (sint citeva memorabile - vedeti, totusi, ca fac opusul a ceea ce promit!), tocmai pentru a nu va trezi din somnambulismul bun al scrisului dvoastra natural. Continuati, va rog, sa scrieti asa, "cu ochii inchisi", absorbit doar de firul interior al propriei dvoastra povesti. Puneti totul pe hirtie, asa cum va vine, caci muza din dvoastra are grija sa aseze partile povestirii si sa toarca firul ei asa cum trebuie.

Si acum, trec la al doilea punct al scrisorii mele. Daca telul final al discutiei noastre e cartea incheiata, atunci important e sa stiti ca ne grabim. Dar nu noi, de fapt, ne grabim, ci timpul care si-a schimbat ritmul de curgere e cel care ne mina din spate. 

Ce vreau sa spun cu asta? Vreau sa spun ca ceea ce pentru generatia noastra a fost biografie este, pentru ultima generatie, istorie. Ea nu se mai recunoaste in "memoriile" noastre si, ascultindu-ne povestile, ea nu le mai percepe ca fiind si ale ei. Cu fiecare zi care trece, viata "celor de azi" evacueaza cam tot ce am trait noi. 

Stiti ca sint tineri, astazi, care nu stiu cine a fost Ceausescu? Ca apar altii care nu vor sti, de pilda, cine e Geoana si, cu atit mai putin, mama lui soacra, cea pina de curind laudata de ginere pentru minunatele placinte pe care i le face? Vreau sa spun ca, cu cit intirziem mai mult, caracterul de "dezvaluire" al cartii dvoastra se va estompa. Ea va putea, daca intirzie, sa fie o buna carte de literatura, dar nu si una direct-marturisitoare.

Si inchei, spunindu-va ca, cel putin pentru timpul in care veti scrie, aveti in fata paradisul. Doar oamenii care s-au izolat citeva luni, zi de zi si ora de ora (unii, precum Kant, 12 ani) in fapta unei carti, au cunoscut betia si dulcea nevroza a drogului numit "scris". Pesemne ca cel mai puternic drog al speciei umane. Banuiesc ca, in cazul dvoastra, va fi vorba nu numai de o fericire intensa, ci si de o terapie. 

Exista un timp al trairii si altul al marturisirii, a spus Augustin. (Pirdalnicul de Eugen Simion a facut din sintagma augustiniana titlul unei carti proprii din anii 70. Nu cred ca i-a dezvaluit sursa, dar chiar nu e grav. Titlul e al naibii de bun: Timpul trairii, timpul marturisirii.) Asadar, aveti in fata, locuind pe celalalt versant al thomasmann-ianului Davos, daca am inteles bine, timpul marturisirii. 

Vorba dvoastra: nu cred ca aveti altceva mai bun de facut decit sa-l traiti. Ca sa zic asa, "slujind adevarul" (caci asta e suprema revansa) si punindu-va viata in ordine.


Cu ginduri bune, Gabriel Liiceanu

PS Doamna Oana Birna va va prelua deindata "editorial", ca sa va usureze sarcina si viata. 




21 ianuarie 2024

GEORGE ORWELL vs ALDOUS HUXLEY - Distracția care ne omoară


Dintr-o carte cu adevărat profetică scrisă de
prof. Neil Postman, Distracția care ne omoară am extras niște observații foarte interesante despre impactul tehnologiei asupra culturii printr-o paralelă făcută la doi scriitori cunoscuți:

- George Orwell, autorul “1984” și “Ferma animalelor” și
- Aldous Huxley, autorul “Minunata lume nouă”(Brave New World, 1932)

Scrisă în 1985, „Distracția care ne omoară - Discursul public în epoca televizorului” , cartea este înfricoșător de proaspătă, adevărată și relevantă și astazi.

Conform analizei făcute de Postman:

🔵 De ce se temea Orwell erau cei care vor interzice cărțile. 🔴 De ce se temea Huxley era că nu va exista niciun motiv pentru a interzice o carte, pentru că nu va fi nimeni care să vrea să citească una.
🔵 Orwell se temea de cei care ne vor priva de informații. 🔴 Huxley se temea de cei care ne vor oferi atât de multe informații încât să fim reduși la pasivitate și egoism.
🔵 Orwell se temea că adevărul ne va fi ascuns. 🔴 Huxley se temea că adevărul va fi înecat într-o mare de irelevanță.
🔵 Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. 🔴 Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială, preocupată de ceva echivalent cu sentimentele dar care nu sunt sentimente, de orgie și animăluțe mici care “se învârt în jurul cozii”


După cum remarca în Minunata lume nouă (scrisă în 1932), “nici persoanele liberale și raționaliștii care sunt mereu în alertă pentru a se opune tiraniei nu au reușit să țină cont de apetitul aproape infinit al omului pentru distracție”.
Dacă în “1984” Orwell spunea că, „oamenii pot fi controlați de durere”, în “Minunata lume nouă”, Huxley afirma că „oamenii sunt controlați de plăcere”.



Pe scurt,
🔵 Orwell se temea că ceea ce urâm mai mult ne va distruge. 🔴 Huxley se temea că ceea ce iubim ne va distruge.
Această carte este despre posibilitatea ca Huxley, nu Orwell, să fi avut dreptate.
P.S. Cum a transformat televiziunea și media prezentarea faptelor sau a ficțiunii în divertisment, afectând puternic educația ia, politica sau religia si canalizându-ne atenția, banii si energiile intr-o manieră care ne face susceptibili de a fi mult mai ușor manipulați social, politic sau economic - sunt lucruri ce trebuie înțelese. Nu știu în ce măsură se mai poate acționa împotrivă…
Ce știu este că inspirat de această carte, Roger Waters, liderul trupei Pink Floyd, a realizat albumul “Amused to Death” (1992).



3 martie 2022

Cine conduce lumea? 10 Strategii de Manipulare a Oamenilor explicate de Noam Chomsky

Fără doar și poate, Noam Chomsky, unul dintre cei mai proeminenți intelectuali și analist politico-economic în viață astăzi. 

Cunoscut și recunoscut în întreaga lume pentru predicțiile sale venite dintr-o minuțioasă analiză a situației internaționale actuale, Noam Chomsky a întocmit o listă cu cele 10 strategii de manipulare a oamenilor cu ajutorul mass-media.

Interesant este faptul că deși rezultatul acestei analize a apărut în urmă cu cinci ani și, este în opinia mea valabilă și astăzi, majoritatea oamenilor (onești și fără vreun interes) o ignoră!

Te invit să citești și să reflectezi cu atenție la cele 10 strategii de manipulare a mass-media și, dacă subiectul îți trezește interes, să cauți cartea „Cine conduce lumea” pentru a afla mai multe... 


10 Strategii de Manipulare a Mass Media, de Noam Chomsky


1- Strategia distragerii atenției


Prima strategie primordială a controlului maselor mari de oamenilor îl reprezintă distragerea atenției

Obiectivul acestei strategii este acela de a distrage atenția maselor care urmăresc știrile prin presă, radio, tv, de la problemele importante și de la schimbările care urmează să fie decise de elitele politice și economice, prin tehnica „inundării sau potopului de distrageri de atenție continue și informații nesemnificative.

Această strategie de diversiune este, de asemenea, esențială pentru a împiedica publicul să fie interesat de perspective esențiale în știință, economie, psihologie, neurobiologie și cibernetică. Atenția publicului este distrasă de la adevăratele probleme sociale, ținută captivă de probleme care nu contează cu adevărat. 

De ce? Pentru că ține publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără a mai avea timp de gândire și a se întoarce „înapoi la fermă ca celelalte animale”(citat din „Silent weapons for quiet wars” - arme tăcute pentru războaie tăcute”).


2- Strategia de a crea probleme și apoi de a oferi soluții

Această metodă este denumită și „soluția de reacție la o problemă”. 

Cum funcționează? 

Simplu: se creează o problemă, o „situație”, care se așteaptă să provoace un anumit răspuns public, pentru ca acesta să constituie imboldul acțiunii pe care se dorește să fie acceptat. 

De exemplu: 
  • să se conteste ceva și să se escaladeze violența în orașe. Sau, 
  • să se organizeze atacuri sângeroase cu scopul ca publicul să fie cel care să ceară legi și politici de securitate în detrimentul libertății. Sau,
  • să se creeze o criză economică pentru a-i determina pe oameni să accepte erodarea drepturilor sociale și desființarea serviciilor publice ca pe un rău necesar.

3- Strategia mediocrității

Pentru ca oamenii să accepte o măsură inacceptabilă, este suficient să aceasta să fie aplicată treptat, pas-cu-pas, pe parcursul mai multor ani. 

Așa s-au implementat condițiile socio-economice, radical noi (numite neoliberalism), în perioada anilor 80 și 90: 
  • stat minim, 
  • privatizare, 
  • precaritate, 
  • șomaj în masă, 
  • salarii care nu au un venit decent garantate cinstit, 
deci multe schimbări care ar fi declanșat o revoluție dacă s-ar fi aplicat deodată.

4- Strategia de amânare

Bazată pe o slăbiciune omenească, această strategie este un alt mod de a pune în aplicare o decizie nepopulară și de a o marca ca fiind, „dureroasă și necesară” pentru a obține acceptarea publicului pentru utilizarea viitoare. 

Este mai ușor să accepți o victimă pregătită mai târziu decât una imediată. 
În primul rând, pentru că efortul nu este la fel de mare. Iar în al doilea rând, pentru că publicul, masele, tind întotdeauna să spere naiv că „mâine totul va fi mai bine” și că pierderile necesare ar putea fi evitate. Dă publicului mai mult timp să se adapteze la gândurile schimbării și să se resemneze să accepte asta când va veni momentul.

5- Strategia de a vorbi publicului ca și cum te-ai adresa unor copii

Majoritatea reclamelor vizează discursul de uz public larg, argumente, personaje și un ton deosebit de copilăresc care adesea se învecinează cu slăbiciune ca și când spectatorul ar fi o creatură de câțiva ani sau un savant mental în creștere ar fi. Cu cât încerci mai mult să înșeli spectatorul, cu atât ai tendința de a folosi un ton copilăresc. 

De ce? De ce? 

Dacă cineva se adresează unei persoane ca și cum ar avea 12 ani sau mai mică, pe baza sugestibilității, va avea, într-o oarecare probabilitate, tendința de a avea un răspuns sau o reacție la fel de puțin critică ca cea a unei persoane de 12 ani sau mai tineri (vezi Arme Silențioase pentru Războaiele Liniștite").

6- Strategia folosirii emoțiilor mult mai mult decât reflexia

Exploatarea emoțiilor este o tehnică clasică de a trage o concluzie în analiza rațională și, în cele din urmă, în sensul critic al individului. Mai mult decât atât, prin folosirea registrului emoțional, poți deschide ușa de acces către inconștient pentru a implanta sau injecta idei, dorințe, frici și frici, constrângeri sau induce comportamente.

7- Strategia ținerii audienței în ignoranță și mediocritate

Probabil că nu există om care să nu fi auzit, cel puțin odată, exprimarea: „Statul te vrea prost.” Ei bine, există o logică și o strategie aici care urmărește să facă din majoritatea oamenilor ce aderă la o cauză, incapabilă să înțeleagă tehnologiile și metodele folosite pentru controlul și sclavia lor.

Calitatea educației acordate claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă și mediocră, astfel încât distanța ignoranței dintre clasele de jos și clasele superioare să nu poată și să nu fie depășită de clasele de jos."


8- Strategia de încurajare a publicului să se mulțumească cu mediocritatea

Publicul ar trebui să creadă că e la modă să fii prost, vulgar și ignorant...

9- Strategia de consolidare a auto-examinării

Pentru a-l face pe individ să creadă că este singurul vinovat pentru ghinionul său, datorită inteligenței, abilităților sau efortului lor inadecvat. Așadar, în loc să se răscoale împotriva sistemului economic, individul se devalorizează și se învinovățește, ceea ce, la rândul său, creează o datorie auto-indusă.

10- Cunoașterea oamenilor mai bine decât se cunosc pe ei înșiși

În ultimii 50 de ani, progresul rapid în știință a dus la o decalaj tot mai mare între cunoașterea publică și ceea ce elitele conducătoare dețin și folosesc. Datorită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, „sistemul” are o cunoaștere avansată a oamenilor, atât în forma lor fizică, cât și în cea mentală. Sistemul a reușit să cunoască omul normal mai bine decât se cunoaște el însuși. Asta înseamnă că, în majoritatea cazurilor, sistemul exercită mai mult control și putere asupra individului decât individul asupra lui însuși."