Povestea Lianei de Pougy, scriitoare, dansatoare, doamnă de companie, curtezană

 

Liane de Pougy, scriitoare, dansatoare, doamnă de companie, o curtezană, cu dublă cetăţenie, franceză şi română, de unde şi pseudonimul Prinţesa Ghika…

Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat inițial: 02 Oct. 2018

A scris despre ea în Ziarul de Iaşi, două episoade, 3 şi 10 august 2018, Alexandru Călinescu, așa că te invit să parcurgem împreună ceea ce a scris și Jean Chalon* în cartea „Liane de Pougy*: Curtezană, prinţesă şi sfântă” (Flamarion, 1994).

* Autorul, Jean Chalon, a fost vreme de decenii jurnalist la Le Figaro şi a publicat o mulţime  de biografii, mai ales ale unor femei cu un destin ieşit din comun, precizează lectorul pentru noi cititorii.

* Liane de Pougy, 2 iulie  1869-26 decembrie 1950, a fost vedetă şi dansatoare de cabaret, o renumită, una dintre cele mai frumoase  şi celebre curtezane din Paris, cu o biografie bogată.

„Un destin fabulos a avut şi Liane de Pougy  care a fost pe rând soţie frustrată, prostituată, curtezană, prinţesă pentru ca, în final, să se apropie de călugăriţele dominicane şi să-şi încredinţeze sufletul lui Dumnezeu”, scrie Alexandru Călinescu, justificând naraţiunea autorului.

Anne Marie Chassaigne, aşa o chema, s-a născut La Fleche, Sarthe, Fanţa, dintr-o familie spaniolă de militari, fiica lui Pierre Blaise Eugene Chassaigne, ofiţer de cavalerie, şi a soţiei sale Aimee Marie Gabrielle Lopez, cea mai mică şi singura fată din cei patru copii ai celor doi. Încă de mică, la şapte ani, fata manifesta înclinaţii erotice pentru persoanele de acelaşi sex, iar educaţia care a primit-o la pensionul de pe lângă o mânăstire, – Sainte-Anne d-Auray, în Morbihan –  unde a intrat în 1878, la vârsta de nouă ani şi a primit o educaţie îngrijită, studiind, până în 1885,la 16 ani, cât a stat, printre altele, şi arta conversaţiei, învăţătură care îi va fi de folos atunci când îşi va pune în valoare farmecele personale, n-au fost de natură să-i schimbe chemările native.

La această vârstă, în 1886, a cunoscut un ofiţer de marină, Armand Pourpe, cu care a fugit în lume şi cu care, până la urmă, se căsătoreşte şi pentru că a rămas însărcinată, în 1887 naşte.  Copilul s-a numit Marc, iar mama sa a fost, după părerea lui, „o mamă groaznică”, în timp ce ea îl vedea cu ochii de mamă: „Fiul meu era ca o păpuşă vie dată unei fetiţe”, pe care îl asemăna, ca bebeluş, cu o fată, tocmai pentru că „din cauza rochiilor şi a buclelor” arătă ca ceea ce îşi dorise – să aibă o fată!

 Însuşi mariajul nu a fost unul fericit, căci scrie Anne Maria în memoriile sale, soţul ei, marinarul, a devenit şi s-a comportat violent încă din noaptea nunţii, când mirele a fost brutal şi a abuzat-o, ea purtând urma bătăilor lui pe piept tot restul vieţii, fapt pentru care, atunci când soţul ei a fost dus cu postul  în Toulon, ea şi-a găsit şi luat drept amant un bărbat, pe Charles-Marie de Mac-Mahon, 1856-1894, al 5-lea marchiz de Eguilly. Informat de ceea ce i s-a întâmplat în familie, Armand „trage un foc de armă pe care Anne-Marie îl primeşte în josul fundului”. Decisă să-şi părăsească definitiv soţul, ea îşi vinde pianul de lemn  de trandafir unui tânăr cu 400 de franci şi în decurs de o oră se îndreaptă spre Paris, lăsându-l pe Marc, copilul lor, în seama tătălui său. Marc s-a oferit voluntar ca pilot în Primul Război Mondial şi a fost ucis la 2 decembrie 1914 în apropiere de Villers-Brettoneux. Moartea singurului ei fiu o va afecta foarte mult, după cum scrie mai târziu în jurnalul ei: „Durerea mea cea mai mare, cea care aproape că m-a ucis, m-a făcut să-mi pierd mințile (am stat cincisprezece luni într-o  casă de sănătate), a fost moartea fiului meu, singurul meu copil, aviatorul Marc Pourpe”.

Odată cu eşecul căsniciei sale, Anne-Maria în august 1889, la 20 de ani abia împliniţi, ajunge la Paris cu nici  cele câteva sute de franci dar cu o teribilă poftă de a trăi în lux şi hotărîtă a experimenta toate ipostazele erosului.  A început să se prostituieze, devine şi consumatoare de cocaină şi opiu.

Care era atmosfera Parisului la 1889?

O descrie Jean Chalon, autorul, şi o împrumutăm de la Alexandru Călinescu, atunci Parisul număra 80.000 de prostituate, dintre care numai vreo patruzeci de curtezane, care se mai numeau şi cocote, creaturi, orizontale, demi-mondene, o curtezeană trăia pe picior mare, era întreţinută de un protector bogat, dacă nu de mai mulţi, stăpânea impecabil bunele maniere,, dădea recepţii, îşi luau pseudonime şi afişau de preferinţă particula  nobiliară „de”, ceea ce le particulariza ca să devină eroinele unor scriitori cu notorietete – Valtesse de La Bigne, mdelul lui Zola pentru personajul Nana, Emilienne d-Alencon.

Calităţile fizice şi intelectuale excepţionale ale Annei-Maria o propulsează rapid către vârfurile acestei lumi, printre primele ei cuceriri sunt citate  nume ca lordul Canavon, celebrul egiptolog, un maharadjah, ambasadorul Greciei, aparent austerul profesor de la College de France – criticul literar Ferdinand  Brunetiere, marchizul de Mac-Mahon. Ea are o slăbiciune pentru pietrele preţioase, colecţionează diamante şi perle. Printre adoratorii ei se numără Charles de Mac-Mahon (1856-1894),  Roman Potocki (1851-1915) sau tânărul Maurice de Rothschild (1881-1957) care o acoperă cu bijuterii, îi oferă trăsuri și luxul „necesare” pentru viața unei curtezane. 

Rivalitatea ei cu Belle Otero contribuie la celebritatea celor două. Ghidul Paris-Parisien o consideră o „notorietate a vieții pariziene”. Ediția din 1896 o descrie ca o „demi-mondenă cunoscută pentru frumoasele ei bijuterii”.; cel din 1899, ca o „demi-mondenă cunoscută pentru vânzările ei, suicidul ei, eseurile sale literare și dramatice”. Începe  o serie de călătorii în Europa, printre altele la Sankt-Petrsburg, unde găseşte adoratori extrem de bogaţi. În doi ani ajunge o celebritate şi adună o avere. Preţurile erau pipărate. Henri Meilhac, faimos dramaturg şi autor de librete de operă, septuagenar dar amator de femei frumoase, care cedează farmecelor ei şi nu numai că plătea  80.000 de franci, o sumă enormă faţă de cei 400 franci costul pianului, doar pentru a o contepla goală!, ci o ajută şi o aruncă în lumea teatrală prin angajarea ei la Folies-Bergere, unde debutează în aprilie 1894 în timpul unei „seri care produce vâlvă”. Ea îşi diversifică activităţile: joacă în spectacole, la Folies-Bergere, dar nu numai, publică romane, „patul a fost subiectul ei de inspiraţie”, notează Chalon, are şi perioade de depresie şi îi trece prin mai multe tentative de sinucidere. În 1896 joacă la sala Olympia în pantonima Rêve de Noël puis triomphe, la Folies Bergère în rolul Oriane din Araignée d’or care va fi „marele eveniment al sezonului parizian”. Edmond de Goncourt o va descrie ca fiind „cea mai frumoasă femeie a secolului”.

Interesat este şi rămâne, ea  îşi împarte timpul între amanţi şi amante, Parisul era un adevărat paradis pentru lesbiene, iar ei i se spunea”Lesbos-pe-Sena”, anturajul ei însemna nume precum americanca Natalie  Clifford Barney, poreclită Amazoana, care a avut un salon frecventat de mari nume ale literaturii, poeta Renne Vivien, pictoriţa Romaine Brooks, Elisabeth de Clermont-Tonnerre, Emilienne d-Alencon, la care se adaugă şi  homosexualii din câmpul literaturii, de la Proust la Jean Lorrain, de la Gide la Jean Cocteau, de la Max Iacob la Raymond Radiguet etc. Dintre ei, Jean Lorrain şi Max Iacob au jucat un rol important în viaţa Annei-Maria, pe Proust  l-a cunoscut, i-a servit drept model pentru unul dintre marile personaje proustiene, Odette de Crecy. În societatea timpului noua venită nu avea nici o reticenţă în a-şi etala amorurile feminine. Mai mult, face în repetate rânduri elogiul lesbianismului, în care vede sursa adevăratelor voluptăţi. Antonio de La Gandara, cu care a avut o aventură, era un obișnuit al imobilului unde locuia Liane de Pougy. Aici el va realiza în 1903 un tablou de mari dimensiuni reprezentând-o pe Liane așezată pe o canapea Louis XV. De asemenea, el a realizat mai multe desene și pasteluri care sunt reproduse în biografia artistului. Compozitorul Reynaldo Hahn notează în jurnalul său: „Observări, diverse reflecții, ieri, după două ore petrecute împreună cu Liane de Pougy, în timp ce pozează pentru La Gandara. Frumusețea supranaturală a acestei femei, poezia celestă care tulbura pacea mea sceptică”.

La 30 de ani cu Natalie Clifford Barney dar şi cu alţii

La vârsta de 30 de ani, Liane este, conform biografului ei Jean Chalon, „una dintre reginele demi-monde”,  bisexuală deschisă şi are iubiți de ambele sexe, cu relații de dragoste cu Valtesse de La Bigne sau cu Emilienne d-Alencon, cum s-a mai spus. În 1899 o întâlnește pe „Nathalie, un dar din cer, (…) o rază luminoasă și subtilă care aurește totul în calea ei”, dar și „Nathalie inconstantă, care știe să fie atât de fidelă în ciuda infidelităților ei”, o tânără americană de 23 de ani, care devine poetesă și romancieră. Aceasta se prezintă Lianei deghizată ca paj florentin, iar Liane, atinsă de atât de multă prospețime și spontaneitate, are o adevărată afecțiune pentru tânăra femeie. Natalie, fascinată de „zveltețea angelică” și oarecum „androgină” a Lianei își dorește să o întâlnească pe Liane în Lesbos: „Să-mi petrec viața la picioarele tale ca în ultimele zile (…) Ne vom întâlni din nou în Lesbos (…) Vreau să ne imaginăm pe această insulă încântătoare a nemuritorilor. O văd atât de frumoasă. Vino, îți voi descrie aceste cupluri delicate de îndrăgostiți și vom uita, departe de oraș și de vacarm, tot ceea ce nu este Morale de la Beauté„.

Aventura lor a durat un an iar Natalie devine repede infidelă, începe o relație cu poeta Renee Vivien cu care va rămâne în Lesbos. Liane a pus în scenă legătura ei cu Natalie (personajul Flossie) într-o carte intitulată Idylle saphique care a apărut în 1901 și a fost un mare succes de librărie.

Din strada Neva, prinţesă…

La toate aceste persoane sunt adăugate alte şi alte nume ale timpului şi obiceiurilor, membrii familiei Rothschild, dramaturg de uriaş suces în epocă, Henry Berstein, Fiodor Saliapin…D-Annuzio, care îi face o curte asiduă dar se izbeşte de un refuz pentru că…scriitorul italian era de o urâţenie respingătoare. Ca şi altele, asemănătoare ei, Anna-Maria devine posesoarea unei case în centrul Parisului, pe strada Neva,pe care o mobilează cu gust şi pe pereţii căreia agaţă pânze semnate de pictori mari. La cei 40 de ani ai săi, ea este în culmea gloriei, când întâlneşte un bărbat, un tânăr de 25 de ani care îi va marca existenţa pentru o perioadă îndelungată. El se numeşte George Ghika, este fiul lui Grigore Ghika, fost ministru plenipotenţiar al României la Paris, este şi nepotul Nataliei, regina Serbiei. Se potriveau, şi el avusese o tentativă de sinucidere, din iubirea pentru actriţa Maria Ventura. Avea un fizic faţă de care ea a rezonat întotdeauna. Aşa că, prinţul în cauză se instalează în casa ei din strada Neva, unde cei doi se dedau la tot felul de nebunii, unele destul de bizare, pe care autorul le pomeneşte, dar care nu împiedică căsătoria lor care are loc pe data de 8  iunie 1910, la biserica Saint Philippe-du Roule, la care, evident, nimeni din familia Ghika nu participă la ceremonie, şi astfel curtezana care era numită Liane de Pougy devine şi prinţesă. Despre nunta lor s-a scris chiar a doua zi pe prima pagină din New York Times.

Diferenţa de vărstă nu i-a preocupat, mai ales  că Liane arăta superb şi, dintru început au căzut la o învoială de cuplu, că George nu o va înşela cu o altă femeie, iar ea nu-l va înşela cu un alt bărbat, în schimb ea  va avea liber la legăturile amoroase cu femeile. Aşa se explică scenele descrise de autor, când, adeseori, soţul, tolănit într-un fotoliu, trăgând din pipă, asista la scenele fierbinţi care se consumau dintre soţia lui şi o mai veche sau mai recentă cucerire feminină. Cum în 1913, cei doi fac o călătorie în România, la Sinaia şi la moşia familiei, ieşirea este un eşec pentru că soacra, Marieta Ghika,  mama lui George, cu personalitatea sa, nici nu şi-a putut închipui că fiul şi nora pot fi autorii unor fantezii sexuale dincolo de limitele oricărui bun simţ, ceea ce a făcut ca cele două să se mai întâlnească doar la Paris, deşi George a mai revenit în România.

În aceste condiţii, soţii Ghika sunt prezentaţi după cum trăiau, în continuare branşaţi la viaţa mondenă, însăşi titlul de prinţesă pe care îl avea, îi fvorizau aventurile. Ea  cumpără o casă la Saint-Germaine-Laye, o încântătoare localitate din apropierea Parisului, unde sosesc prietenii intimi, precum Natalie Barney sau Jean Cocteau ori se duc ei, tot mai des, şi la casa de vacanţă din Bretagne, tot pentru distracţii, mai ales că însuşi George nutrea ambiţii literare şi scria poezii, unele publicate, de exemplu un poem în revista Mercure de France, prestigioasă. Liane, deşi trăieşte drama morţii fiului ei în 1914, ajunsă la 45-50 de ani, rămâne şi se prezintă, spune Jean Chalon şi Caietele mele albastre, publicate în 1977, „la fel de frumoasă şi seducătoare”. Citeşte mult, publică, are succes, leagă prietenii care o scot din starea dificilă a morţii copilului ei. Prietenii cu un mare savant, arheologul Solomon Reinach, cu contele polonez Rzewski care va juca  un rol decisiv peste ani în viaţa ei, înmulţeşte cuceririle feminine şi rămâne la fel de pasionată în intimităţile sale. Pe care le califică „jocurile tandreţei”.

Numai că, chiar aceste jocuri i-au declanşat o adevărată catrastofă a existenţei sale, cunoaşte în 1926 o tânără, Marion Thiebaut, pe care o seduce, dar George din fotoliul convenţional, nu se mai mulţumeşte cu postura de a privi scenele intime, începe el cu Marion o legătură asemănătoare şi îi face Lianei propunerea ca tânăra artistă de 23 ani, „minionă şi delicată” să rămână definitiv în casa lor, ca să trăiască în trei… Liane e şocată, refuză şi îl somează pe George să aleagă, ea sau Marion. George o alege pe Marion cu care ajunge chiar în România şi o prezintă ca pe viitoarea lui soţie, fapt de care se bucură mama lui, Marieta Ghika.

Pentru a se consola,prinţesa o găseşte îndată pe Natalia Barney la Paris şi formează cu ea şi prietena ei Mimy Franchetti – „care reuneşte toate darurile cerului”, ceea ce visase mai întîi George, – un fel de menaj în trei, dar între ele, femeile…

Relaţia George-Marion  degenerează, scrie în carte, iar George, ameninţat cu divorţul,  este nevoit să se întoarcă la domiciliul conjugal, unde Liane îl primeşte, numai că nimic nu va mai fi cum fusese menajul lor. Solitar în plăcerile lui erotice, situaţia economică  din casă ca şi cea internaţională fac din George un neagreat în mariaj… Mai cu seamă, că de prin 1931, Leane avea de-acum 62 de ani, renunţă definitiv la amorurile lesbiene. „Cuplul rătăcitor”, cum i se spunea, continuă să călătorească, prestigiul prinţesei se menţine, face o croazieră şi în Statele Unite.

Ultimii ani, soră la Penetence

O vizită la o mânăstire, unde se afla  un azil pentru persoane cu handicap mintal, azilul Sainte-Agnes- din Sainte-Martin-de-Vinoux, în apropiere de Grenoble,  determină o cotitură în viaţa Lianei. Total impresionată de ceea ce vede şi simte cu acest prilej, prinţesa se hotărăşte şi se dedică trup şi suflet activităţii de  binefacere a unor asemenea oameni, suferinzi. Mai ales, că relaţiile ei cu înalta societate îi sunt favorabile să obţină donaţii substanţiale pentru aceasta. Prietenă încă din 1928 cu sora Marie –Xavier, maica superioară a azilului, la 14 august 1943, fosta stea  de le Folies Bergere, a pronunţat jurământul şi a luat numele de sora Anne-Marie de la Penetence, şi va trăi conform regulilor dominicane. Presentimentul că un nou război este iminent îi determină pe cei doi soţi să ajungă în Elveţia, mai la adăpost. Aici, altă providenţială, Lisete se reîntâlneşte cu contele Rzewski, acum călugăr dominican, lângă care va găsi pacea interioară pe care o căuta, şi, graţie lui, se va apropia de divinitatea, de care, după atâtea şi atâtea, avea mare nevoie. Doborît de o hemoragie  cerebrală, George Ghika sfârşeşte pe 10 aprilie 1945, când ea avea 76 de ani. Bolnavă de artroză, Liane va continua să trăiască, modest, într-un hotel din Lausanne, unde se va stinge din viaţă pe 16 decembrie 1950, când număra 81 de ani. Liane de Pougy-Ghika, spune Jean Cocteau, fost prieten, într-un text al amintirilor, moare în deplin anonimat, cea care vreme îndelungată a fost strălucirea Parisului. Ea care, întotdeauna, s-a crezut stăpâna destinului său…

Cocteau despre care ea scria în Jurnalul de care am aminit: „Cocteau este un vorbitor strălucit, ardent, ironic, plin de îndemânare, elegant și copios. Este delicios, puțin … dezgustător și foarte anxios. El ar putea ucide cu un cuvânt (…)”.

Povestea fetiței de 8 ani care a scris ziarului The Sun în 1897 pentru a întreba: „Moș Crăciun există?”

 Puține povești de Crăciun au rezistat timpului așa cum a făcut-o scrisoarea unei fetițe de 8 ani către un ziar din New York. O întrebare simplă a dat naștere celui mai celebru editorial din istoria presei: Moș Crăciun există?

Din dorința de a afla adevărul despre Moș Crăciun, o fetiță din New York, Virginia O'Hanlon, a trimis o scrisoare ziarului „The Sun": 

„Am opt ani și unii dintre prietenii mei spun că Moș Crăciun nu există. Tata zice că tot ce se scrie în Sun este adevărat. Spuneți-mi, vă rog, Moș Crăciun există?"

Scrisoarea i s-a părut redactorului șef atât de importantă, încât i-a cerut unui editorialist cu o vastă experiență, Francis P. Church, să răspundă chiar pe prima pagină.

Editorialul care a făcut istorie

Răspunsul a fost scris de jurnalistul Francis Pharcellus Church și publicat pe 21 septembrie 1897 sub titlul „Is There a Santa Claus?”.

„Yes, Virginia, there is a Santa Claus.”

Deși a apărut inițial în septembrie, scrisoarea și răspunsul acesteia au devenit embleme ale perioadei sărbătorilor — retipărite în ziare în fiecare an de Crăciun pentru a îndemna adulții și copiii încă sceptici să creadă în bunătatea și magia lui Moș Crăciun.

Editorialul nu vorbește doar despre Moș Crăciun, ci despre credință, speranță și lucrurile invizibile care dau sens vieții. Textul a devenit cel mai retipărit editorial din limba engleză și este publicat an de an, în perioada Crăciunului. Iată-l, tradus integral:

„Virginia, micii tăi prieteni de joacă nu au dreptate. Mulți copii cred numai ceea ce văd. Ei cred că există numai ceea ce pot pricepe cu mintea lor de copii. Că aparține unui om mare sau unui copil, spiritul uman, în general, e mic. În cosmos s-ar pierde ca o insectă măruntă. O minte de furnică nu e de ajuns pentru a cuprinde și a înțelege tot adevărul. Virginia, Moș Crăciun există așa cum există iubirea, dăruirea, cinstea, credința, sinceritatea, respectarea cuvântului dat. Și numai pentru că toate acestea există, viața noastră este frumoasă și senină. Fără Moș Crăciun lumea ar fi atât de tristă! Fără el n-ar mai exista nici o fetiță ca Virginia, nici credința, nici poezia! N-ar exista nimic din ceea ce ne face viața atât de frumoasă. Abia dacă s-ar mai distinge un licăr de frumusețe. Chiar și lumina copilăriei, cea care face lumea să strălucească, ar păli. Moș Crăciun există! Altfel n-am putea crede în basme. Sigur, în ajun, ai putea cere tatălui tău să pună oameni să-l caute și să-l prindă. Probabil că n-ar reuși să-i dea de urmă. Și? Ce-ar dovedi asta? Nici un om nu-l poate vedea așa de ușor. Asta nu dovedește nimic. 

Lucrurile cele mai importante și mai frumoase sunt adeseori invizibile. Câți oameni au avut norocul să vadă zânele dansând în luminișuri sub razele lunii? Și totuși, ele există! A-ți imagina toate minunile și a le mai și vedea, asta nu poate nici cel mai înțelept om din lume. Indiferent cât vezi, nu vezi niciodată totul. Ai putea să desfaci un caleidoscop și să cauți minunatele figuri ascunse acolo. Vei găsi doar cioburi colorate. De ce? Există mereu un val care acoperă lumea adevărată și pe care nu-l poate destrăma nici cea mai mare putere din lume. Numai credința, poezia și iubirea îl pot ridica puțin, atât cât să vedem frumusețea și splendoarea de dincolo. Ai putea să întrebi: „Acesta este adevărul gol goluț despre Moș Crăciun?". Virginia, nimic pe lumea asta nu este mai adevărat și mai trainic! Moș Crăciun trăiește și va trăi veșnic! Va exista peste zece ani și peste zece mii de ani, pentru a umple de bucurie inimile copiilor ca tine și fiecare inimă primitoare. 

Crăciun Fericit, Virginia! 

Al tău Francis Church" 

Editorialul a devenit cel mai re­tipărit editorial în limba engleză, apărea an de an de Crăciun și a fost tradus în aproximativ 20 de limbi.

Dar, cine a fost Virginia O’Hanlon?

Laura Virginia O’Hanlon s-a născut în iulie 1889 în New York și a crescut pe Upper West Side. În 1897, la vârsta de 8 ani, a scris o scrisoare către ziarul New York Sun întrebând dacă Moș Crăciun există cu adevărat:

“Dear Editor, I am eight years old… Some of my little friends say there is no Santa Claus… Please tell me the truth: is there a Santa Claus?” 

Tatăl ei i-a spus să verifice în The Sun – „dacă ziarul spune asta, atunci e adevărat!” – ceea ce a inspirat scrisoarea care avea să devină legendară.

Schimbul de scrisori dintre Virginia și Francis Church datează din anul 1897. Au trecut mai mult de 125 de ani de atunci. A fost reprodus în fiecare an de Crăciun, pe prima pagină, până la încetarea apariției ziarului „Sun", în 1950. Ștafeta a fost preluată de ziarul german „Welt am Sontag".

Contrar așteptărilor, Virginia nu a devenit nici scriitoare, dar nici jurnalistă. A ales educația:

• a studiat la Hunter College și Columbia University
• a devenit profesoară în sistemul public din New York
• a fost directoare de școală timp de mai mulți ani
• s-a pensionat în 1959

A trăit o viață discretă, departe de lumina reflectoarelor, și a murit în 1971, la vârsta de 81 de ani.

De ce povestea Virginiei O’Hanlon contează și astăzi

La peste 125 de ani distanță, mesajul rămâne actual:

• nu tot ce este real poate fi văzut
• copilăria are o formă de înțelepciune pură
• uneori, credința este mai puternică decât dovezile

În fiecare an, în preajma Crăciunului, editorialul este redescoperit de noi generații, demonstrând că o simplă întrebare poate deveni nemuritoare.

Concluzie

Povestea Virginiei O’Hanlon nu este doar despre Moș Crăciun. Este despre puterea cuvintelor, despre inocență și despre nevoia umană de a crede în ceva mai mare decât noi. Oamenii de știință zic că dacă Moș Crăciun n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Pentru că Moș Crăciun induce copiilor și, nu doar lor, noțiunile de „bine" și de „rău". 

Ajută la dezvoltarea morală a celor mici și a celor mari. Eu cred cu tărie în explicația ziaristului de la „The Sun". Moș Crăciun există! Există pur și simplu! Și va exista atâta vreme cât pe lumea asta vor exista copii! 

Da, Virginia, există un Moș Crăciun!

„𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑟𝑢𝑛𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖” - POVESTEA CELEI MAI FRUMOASE PICTURI ALE NAȘTERII PRUNCULUI ISUS HRISTOS

Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale Nașterii Domnului din întreaga istorie a artei râmâne pictura: „𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑟𝑢𝑛𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖” (𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑜𝑓 𝑡ℎ𝑒 𝐶ℎ𝑖𝑙𝑑,1620) a pictorului olandez Gerrit van Honthorst.

Acest artist, născut la Utrecht, a fost atât de iubit și de admirat în Italia încât a primit o poreclă specială: „Gherardo delle Notti” (Gherardo al Nopților). Numele i se trage de la talentul său incredibil de a picta scene nocturne, pline de mister și emoție, în care întunericul este străpuns de lumini calde și dramatice.

Tabloul de la Galeria Uffizi din Florența, pictat în jurul anilor 1619-1620, este o adevărată capodoperă a liniștii. Lucrarea emană o pace divină care pare să curgă din pânză direct în sufletul celui care o privește, creând acea atmosferă magică și feerică specifică nopții de Crăciun.

Dacă privești cu atenție, vei vedea cum artistul a creat un cerc de intimitate în jurul Pruncului Iisus. El este centrul universului în această scenă. Lumina nu vine de la o sursă exterioară, ci pare să radieze chiar din corpul micuțului Iisus, luminând blând fețele celor din jur: Fecioara Maria, Iosif și doi îngeri care îl veghează.

• Unul dintre îngeri, înveșmântat într-o robă de un albastru deschis, își ține mâinile încrucișate pe piept în semn de umilință profundă.

• Celălalt, îmbrăcat în galben și roșu, își împreunează mâinile și privește fascinat minunea din fața sa.

O a doua capodoperă și o tragedie modernă

La Uffizi însă se păstrează nu doar liniștea, ci și memoria unei răni dureroase. Pentru cine nu știe, Galleria degli Uffizi este cel mai vechi muzeu din Europa și deține cea mai mare pinacotecă renascentistă, conform UNESCO. Colecția sa de pictură renascentistă, găzduită de un palat din secolul al XVI-lea, este cu adevărat deosebită și conține lucrări ale celor mai celebri pictori ai epocii, inclusiv Michelangelo, Leonardo da Vinci și Botticelli.

Alături de lucrarea descrisă mai sus, „𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑟𝑢𝑛𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖” se mai află o altă pictură monumentală a lui Gherardo delle Notti: 𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑎̆𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 (𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑜𝑓 𝑡ℎ𝑒 𝑆ℎ𝑒𝑝ℎ𝑒𝑟𝑑𝑠 1622).

Această lucrare are o istorie zbuciumată. A fost comandată inițial de un nobil italian, Piero Guicciardini, pentru capela familiei sale din biserica Santa Felicita, fiind concepută special pentru a fi privită de jos în sus, la lumina lumânărilor de pe altar.

Din păcate, această pictură poartă pe ea cicatricile unei tragedii relativ, recente. În noaptea fatală de 27 mai 1993, un atentat mafiot cu mașină-capcană a avut loc pe Via dei Georgofili, chiar lângă zidurile Galeriei Uffizi. Explozia a fost atât de puternică încât a devastat această pânză, care se afla expusă în Coridorul Vasari.

Deși restauratorii au făcut minuni pentru a o salva, lucrarea rămâne o mărturie a fragilității artei în fața violenței umane. Astăzi, vizitatorii care admiră aceste „nopți” magice ale lui Honthorst văd în ele două fețe ale istoriei: una a păcii divine intacte și alta a supraviețuirii miraculoase după un dezastru.

#adoratiamagilor #TheAdorationoftheShepherds #NastereaDomnului #GerardVanHonthorst #GherardodelleNotti

#picturicelebre #arta

Dincolo de Stereotipuri: 7 Adevăruri Surprinzătoare despre Rușii Lipoveni, Dezvăluite de o Monografie Uitată

 

O Fereastră spre o Lume Ascunsă

Când ne gândim la rușii lipoveni din România, imaginea care ne vine în minte este adesea una familiară, dar incompletă. Evocăm comunități tradiționale, poate din Delta Dunării, renumite pentru pescuit, sau pe cele din Moldova, cunoscute ca grădinari pricepuți. Le percepem ca pe o lume ce pare înghețată în timp, guvernată de reguli nescrise și tradiții ancestrale, o enclavă culturală care a rezistat secolelor.

Cu toate acestea, monografia «Monografia comunității rușilor lipoveni din Târgu Frumos», o lucrare academică detaliată bazată pe documente de arhivă și mărturii locale, coordonată de o echipă de cercetători, ne oferă o perspectivă mult mai nuanțată și plină de surprize, care răstoarnă multe dintre aceste clișee. Acest studiu academic dezvăluie o istorie complexă, plină de adaptare, contribuții neașteptate la viața publică și temeri profunde, adesea greșit înțelese.

Vă invităm să descoperiți șapte dintre cele mai neașteptate revelații extrase din acest studiu, care conturează un portret fascinant și mult mai corect al rușilor lipoveni.

1. Numele lor nu vine (probabil) de la tei

Cea mai răspândită teorie despre originea numelui „lipovean” este una pitorească, dar, conform specialiștilor, incorectă. Ipoteza populară susține că numele ar deriva de la cuvântul rusesc lipa (tei), legat de faptul că primii refugiați s-ar fi ascuns de persecuții în pădurile de tei.

Cu toate acestea, monografia, alături de alte studii academice, susține ipoteza antroponimică, considerată mult mai plauzibilă. Aceasta leagă etnonimul de unul dintre liderii mișcării starovere (de rit vechi), anume Filipp Pustosviat. Adepții săi erau cunoscuți drept filippoveni. Prin modificări fonetice firești, în contact cu alte limbi și dialecte, termenul s-a transformat treptat în forma pe care o cunoaștem astăzi: lipoveni. Această explicație nu este una recentă; era susținută de scrieri încă din secolul al XIX-lea, monografia citând în acest sens un text al lui I. Budai-Deleanu:

"Acești lipoveni, ori cum se numesc corect ei, pilipii (s. n.), sunt afară de orice îndoială adevărați ruși; aceasta o dovedesc limba lor, portul și chiar și tipul. În Bucovina nu au venit direct din Rusia, ci din Basarabia, unde au mii de coreligionari" — I. Budai-Deleanu

2. Nu au fost doar refugiați, ci și muncitori chemați să modernizeze un oraș

Deși este adevărat că rușii lipoveni au fugit de persecuțiile religioase din Imperiul Rus, sosirea lor în Târgu Frumos la începutul secolului al XIX-lea nu a fost un simplu act de refugiu, ci a coincis cu o politică locală de repopulare și dezvoltare urbană.

Un hrisov domnesc din 1815, emis de Scarlat Callimachi, permitea în mod explicit colonizarea a 20 de familii de „oameni străini”. Scopul acestei măsuri era unul eminamente practic: noii veniți urmau să efectueze lucrări edilitare esențiale pentru oraș, precum întreținerea pavajului din lemn al uliței principale, renovarea podurilor și asanarea zonelor mlăștinoase care afectau localitatea.

Providențial, profilul căutat de domnitor se potrivea perfect cu reputația pe care o aveau deja lipovenii: erau cunoscuți în epocă drept meșteri pietrari, teslari și excelenți săpători. Astfel, ei nu au fost doar tolerați ca refugiați, ci practic invitați și angajați pentru a contribui direct la modernizarea infrastructurii orașului, jucând un rol activ în dezvoltarea sa.

3. Faima de grădinari iscusiți a venit mult mai târziu

Astăzi, comunitatea lipovenească din Târgu Frumos este sinonimă cu legumicultura, fiind un furnizor major pentru piețele din întreaga Moldovă. Această imagine este atât de puternică, încât mulți presupun că a fost ocupația lor tradițională dintotdeauna.

Monografia demonstrează însă, pe baza documentelor de arhivă, că această specializare a apărut relativ târziu, abia la mijlocul secolului al XIX-lea. La începuturile așezării lor în Târgu Frumos, ocupațiile lipovenilor erau cu totul altele, reflectând nevoile economice ale vremii și abilitățile cu care veniseră:

• Săpători de iazuri și șanțuri: Un contract încheiat cu boierul Alecu Sturdza pentru săparea unui iaz pe moșia de la Miclăușeni atestă această specializare.

• Negustori ambulanți: Cunoscuți ca negustori cu coropca (ladă de negustor ambulant), ei comercializau diverse mărfuri, în special pește și produse aduse din Rusia.

• Meșteri pietrari și lemnari: Calități esențiale pentru lucrările edilitare pentru care fuseseră chemați în oraș.

• Birjari și harabagii: Asigurau transportul de mărfuri și persoane, o activitate esențială în economia vremii.

4. Se temeau de recensământ ca de Antihrist

Una dintre cele mai surprinzătoare atitudini ale lipovenilor din secolul al XIX-lea a fost opoziția lor fermă față de orice formă de înregistrare a statului, în special față de introducerea actelor de stare civilă (mitricele). Această reticență nu era o simplă evitare a taxelor, ci o teamă profundă, cu rădăcini religioase, alimentată de secole de persecuție în Rusia, unde statul și Biserica oficială erau văzute ca instrumente ale Antihristului.

Un caz extrem, relatat în monografie, a avut loc în 1862, când un preot lipovean din Iași a pictat un tablou simbolic pentru a ilustra oroarea față de aceste registre. Descrierea picturii este grăitoare:

"...în biserica ce acceptase mitricile, pruncul era primit și înscris într-o condică de către diavol, în timp ce în a doua era înfățișat Mântuitorul șezând și primind pruncul din scăldătoarea botezului, iar alături, îngerul lui îl scria într-o condică."

Această opoziție a dus uneori la proteste violente în alte comunități (la Brăila, Piscu, Galați). Mobilitatea lor constantă, tendința de a se muta dintr-un loc în altul, nu era doar o strategie economică, ci și o strategie disperată de a rămâne „invizibili” pentru autorități, de a nu-și lăsa numele înregistrat în ceea ce ei considerau a fi „catastifele Antihristului”.

5. Au luptat și au fost decorați pentru România

Imaginea unei comunități complet izolate, care trăiește după propriile reguli și refuză orice interacțiune cu statul, este contrazisă categoric de participarea militară a lipovenilor la momentele cheie din istoria modernă a României.

Conform datelor prezentate în Capitolul V al monografiei, bărbații lipoveni din Târgu Frumos și-au făcut datoria ca soldați în armata română. Ei au luptat în conflicte majore, precum al Doilea Război Balcanic (1913) și, mai ales, în Primul Război Mondial (1916-1919), contribuind la efortul de război pentru întregirea neamului.

Mai mult decât atât, unii dintre ei au fost decorați pentru vitejia arătată pe câmpul de luptă. Un exemplu concret este cel al lui Parfimon Clim, care a primit medalia "Avântul Țării" pentru campania din 1913 și Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918. Aceste fapte demonstrează un nivel de integrare și loialitate față de statul român care depășește cu mult stereotipurile.

6. Au evoluat de la izolare la leadership politic local

Pornind de la o atitudine tradițional închisă și reticentă față de autoritatea statului, evoluția politică a comunității lipovenești din Târgu Frumos este poate cea mai neașteptată revelație.

În perioada interbelică, această atitudine s-a schimbat radical. Membri proeminenți ai comunității au început să se implice activ în viața politică a orașului, candidând pe listele partidelor politice pentru funcții de consilieri locali. Nume precum Eustenie Ivanov, Policarp Macarov sau Trifan Căprian apar în documentele electorale ale vremii, demonstrând o tranziție de la izolare la participare civică.

Punctul culminant al acestei integrări a fost atins după al Doilea Război Mondial. Trifan Căprian, un etnic lipovean, a fost numit primar al orașului Târgu Frumos, funcție pe care a deținut-o în perioada 1944-1946. Numirea sa simbolizează o transformare remarcabilă: un membru al unei comunități care odinioară se ferea de orice recensământ a ajuns să conducă administrația întregului oraș, folosindu-se de cunoștințele lingvistice – unelte ale supraviețuirii culturale – ca punte de legătură cu noua putere instalată de Armata Roșie.

7. Păstrează o cultură materială unică, de la samovar la "scara spirituală"

Dincolo de istoria socială și politică, monografia aruncă o lumină fascinantă asupra culturii materiale care definește identitatea lipovenească. O serie de obiecte, piese de port și unelte de cult păstrează o semnificație profundă și continuă să fie parte din viața comunității.

• Samovarul: Mult mai mult decât un simplu obiect pentru prepararea ceaiului, samovarul este descris ca un "reper al ospitalității" și un "marker identitar" fundamental, nelipsit din casele tradiționale.

• Portul tradițional: Piese specifice precum sarafanul (rochia lungă, fără mâneci) și poias-ul (brâul împletit) au o simbolistică aparte. Poias-ul, de exemplu, nu este un simplu accesoriu, ci împarte trupul în partea "pură" (de la brâu în sus) și cea "impură" (de la brâu în jos).

• Lestovka: Acesta este un tip special de mătănii, confecționat din piele și structurat în trepte. Numele său evocă ideea de scară, fiind considerat o "scară spirituală ce înlesnește ascensiunea creștinului de pe pământ către cer", un obiect de cult profund simbolic și unic.

Concluzie: O Moștenire Vie

Studiul monografic al comunității din Târgu Frumos ne arată că, dincolo de imaginea simplificată a grădinarului tradiționalist, se află o lume complexă, rezilientă și plină de povești neașteptate. De la muncitori chemați să modernizeze un oraș, la soldați decorați și lideri politici locali, istoria rușilor lipoveni este una a adaptării, integrării și a unei remarcabile capacități de a naviga provocările istoriei.

Această lucrare nu este doar o cronică a trecutului, ci o mărturie vie a unei identități care a evoluat fără a-și pierde esența, transformând refugiații persecutați în meșteri edilitari, soldați decorați și chiar lideri ai administrației locale. Ea ne invită să privim cu mai multă curiozitate și respect mozaicul cultural al României.

Pe măsură ce modernitatea avansează, ce elemente esențiale ale acestei culturi unice credeți că vor dăinui și ce riscă să se piardă pentru totdeauna?