Povestea fetiței de 8 ani care a scris ziarului The Sun în 1897 pentru a întreba: „Moș Crăciun există?”

 Puține povești de Crăciun au rezistat timpului așa cum a făcut-o scrisoarea unei fetițe de 8 ani către un ziar din New York. O întrebare simplă a dat naștere celui mai celebru editorial din istoria presei: Moș Crăciun există?

Din dorința de a afla adevărul despre Moș Crăciun, o fetiță din New York, Virginia O'Hanlon, a trimis o scrisoare ziarului „The Sun": 

„Am opt ani și unii dintre prietenii mei spun că Moș Crăciun nu există. Tata zice că tot ce se scrie în Sun este adevărat. Spuneți-mi, vă rog, Moș Crăciun există?"

Scrisoarea i s-a părut redactorului șef atât de importantă, încât i-a cerut unui editorialist cu o vastă experiență, Francis P. Church, să răspundă chiar pe prima pagină.

Editorialul care a făcut istorie

Răspunsul a fost scris de jurnalistul Francis Pharcellus Church și publicat pe 21 septembrie 1897 sub titlul „Is There a Santa Claus?”.

„Yes, Virginia, there is a Santa Claus.”

Deși a apărut inițial în septembrie, scrisoarea și răspunsul acesteia au devenit embleme ale perioadei sărbătorilor — retipărite în ziare în fiecare an de Crăciun pentru a îndemna adulții și copiii încă sceptici să creadă în bunătatea și magia lui Moș Crăciun.

Editorialul nu vorbește doar despre Moș Crăciun, ci despre credință, speranță și lucrurile invizibile care dau sens vieții. Textul a devenit cel mai retipărit editorial din limba engleză și este publicat an de an, în perioada Crăciunului. Iată-l, tradus integral:

„Virginia, micii tăi prieteni de joacă nu au dreptate. Mulți copii cred numai ceea ce văd. Ei cred că există numai ceea ce pot pricepe cu mintea lor de copii. Că aparține unui om mare sau unui copil, spiritul uman, în general, e mic. În cosmos s-ar pierde ca o insectă măruntă. O minte de furnică nu e de ajuns pentru a cuprinde și a înțelege tot adevărul. Virginia, Moș Crăciun există așa cum există iubirea, dăruirea, cinstea, credința, sinceritatea, respectarea cuvântului dat. Și numai pentru că toate acestea există, viața noastră este frumoasă și senină. Fără Moș Crăciun lumea ar fi atât de tristă! Fără el n-ar mai exista nici o fetiță ca Virginia, nici credința, nici poezia! N-ar exista nimic din ceea ce ne face viața atât de frumoasă. Abia dacă s-ar mai distinge un licăr de frumusețe. Chiar și lumina copilăriei, cea care face lumea să strălucească, ar păli. Moș Crăciun există! Altfel n-am putea crede în basme. Sigur, în ajun, ai putea cere tatălui tău să pună oameni să-l caute și să-l prindă. Probabil că n-ar reuși să-i dea de urmă. Și? Ce-ar dovedi asta? Nici un om nu-l poate vedea așa de ușor. Asta nu dovedește nimic. 

Lucrurile cele mai importante și mai frumoase sunt adeseori invizibile. Câți oameni au avut norocul să vadă zânele dansând în luminișuri sub razele lunii? Și totuși, ele există! A-ți imagina toate minunile și a le mai și vedea, asta nu poate nici cel mai înțelept om din lume. Indiferent cât vezi, nu vezi niciodată totul. Ai putea să desfaci un caleidoscop și să cauți minunatele figuri ascunse acolo. Vei găsi doar cioburi colorate. De ce? Există mereu un val care acoperă lumea adevărată și pe care nu-l poate destrăma nici cea mai mare putere din lume. Numai credința, poezia și iubirea îl pot ridica puțin, atât cât să vedem frumusețea și splendoarea de dincolo. Ai putea să întrebi: „Acesta este adevărul gol goluț despre Moș Crăciun?". Virginia, nimic pe lumea asta nu este mai adevărat și mai trainic! Moș Crăciun trăiește și va trăi veșnic! Va exista peste zece ani și peste zece mii de ani, pentru a umple de bucurie inimile copiilor ca tine și fiecare inimă primitoare. 

Crăciun Fericit, Virginia! 

Al tău Francis Church" 

Editorialul a devenit cel mai re­tipărit editorial în limba engleză, apărea an de an de Crăciun și a fost tradus în aproximativ 20 de limbi.

Dar, cine a fost Virginia O’Hanlon?

Laura Virginia O’Hanlon s-a născut în iulie 1889 în New York și a crescut pe Upper West Side. În 1897, la vârsta de 8 ani, a scris o scrisoare către ziarul New York Sun întrebând dacă Moș Crăciun există cu adevărat:

“Dear Editor, I am eight years old… Some of my little friends say there is no Santa Claus… Please tell me the truth: is there a Santa Claus?” 

Tatăl ei i-a spus să verifice în The Sun – „dacă ziarul spune asta, atunci e adevărat!” – ceea ce a inspirat scrisoarea care avea să devină legendară.

Schimbul de scrisori dintre Virginia și Francis Church datează din anul 1897. Au trecut mai mult de 125 de ani de atunci. A fost reprodus în fiecare an de Crăciun, pe prima pagină, până la încetarea apariției ziarului „Sun", în 1950. Ștafeta a fost preluată de ziarul german „Welt am Sontag".

Contrar așteptărilor, Virginia nu a devenit nici scriitoare, dar nici jurnalistă. A ales educația:

• a studiat la Hunter College și Columbia University
• a devenit profesoară în sistemul public din New York
• a fost directoare de școală timp de mai mulți ani
• s-a pensionat în 1959

A trăit o viață discretă, departe de lumina reflectoarelor, și a murit în 1971, la vârsta de 81 de ani.

De ce povestea Virginiei O’Hanlon contează și astăzi

La peste 125 de ani distanță, mesajul rămâne actual:

• nu tot ce este real poate fi văzut
• copilăria are o formă de înțelepciune pură
• uneori, credința este mai puternică decât dovezile

În fiecare an, în preajma Crăciunului, editorialul este redescoperit de noi generații, demonstrând că o simplă întrebare poate deveni nemuritoare.

Concluzie

Povestea Virginiei O’Hanlon nu este doar despre Moș Crăciun. Este despre puterea cuvintelor, despre inocență și despre nevoia umană de a crede în ceva mai mare decât noi. Oamenii de știință zic că dacă Moș Crăciun n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat. Pentru că Moș Crăciun induce copiilor și, nu doar lor, noțiunile de „bine" și de „rău". 

Ajută la dezvoltarea morală a celor mici și a celor mari. Eu cred cu tărie în explicația ziaristului de la „The Sun". Moș Crăciun există! Există pur și simplu! Și va exista atâta vreme cât pe lumea asta vor exista copii! 

Da, Virginia, există un Moș Crăciun!

„𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑟𝑢𝑛𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖” - POVESTEA CELEI MAI FRUMOASE PICTURI ALE NAȘTERII PRUNCULUI ISUS HRISTOS

Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale Nașterii Domnului din întreaga istorie a artei râmâne pictura: „𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑟𝑢𝑛𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖” (𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑜𝑓 𝑡ℎ𝑒 𝐶ℎ𝑖𝑙𝑑,1620) a pictorului olandez Gerrit van Honthorst.

Acest artist, născut la Utrecht, a fost atât de iubit și de admirat în Italia încât a primit o poreclă specială: „Gherardo delle Notti” (Gherardo al Nopților). Numele i se trage de la talentul său incredibil de a picta scene nocturne, pline de mister și emoție, în care întunericul este străpuns de lumini calde și dramatice.

Tabloul de la Galeria Uffizi din Florența, pictat în jurul anilor 1619-1620, este o adevărată capodoperă a liniștii. Lucrarea emană o pace divină care pare să curgă din pânză direct în sufletul celui care o privește, creând acea atmosferă magică și feerică specifică nopții de Crăciun.

Dacă privești cu atenție, vei vedea cum artistul a creat un cerc de intimitate în jurul Pruncului Iisus. El este centrul universului în această scenă. Lumina nu vine de la o sursă exterioară, ci pare să radieze chiar din corpul micuțului Iisus, luminând blând fețele celor din jur: Fecioara Maria, Iosif și doi îngeri care îl veghează.

• Unul dintre îngeri, înveșmântat într-o robă de un albastru deschis, își ține mâinile încrucișate pe piept în semn de umilință profundă.

• Celălalt, îmbrăcat în galben și roșu, își împreunează mâinile și privește fascinat minunea din fața sa.

O a doua capodoperă și o tragedie modernă

La Uffizi însă se păstrează nu doar liniștea, ci și memoria unei răni dureroase. Pentru cine nu știe, Galleria degli Uffizi este cel mai vechi muzeu din Europa și deține cea mai mare pinacotecă renascentistă, conform UNESCO. Colecția sa de pictură renascentistă, găzduită de un palat din secolul al XVI-lea, este cu adevărat deosebită și conține lucrări ale celor mai celebri pictori ai epocii, inclusiv Michelangelo, Leonardo da Vinci și Botticelli.

Alături de lucrarea descrisă mai sus, „𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑟𝑢𝑛𝑐𝑢𝑙𝑢𝑖” se mai află o altă pictură monumentală a lui Gherardo delle Notti: 𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑃𝑎̆𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 (𝐴𝑑𝑜𝑟𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑜𝑓 𝑡ℎ𝑒 𝑆ℎ𝑒𝑝ℎ𝑒𝑟𝑑𝑠 1622).

Această lucrare are o istorie zbuciumată. A fost comandată inițial de un nobil italian, Piero Guicciardini, pentru capela familiei sale din biserica Santa Felicita, fiind concepută special pentru a fi privită de jos în sus, la lumina lumânărilor de pe altar.

Din păcate, această pictură poartă pe ea cicatricile unei tragedii relativ, recente. În noaptea fatală de 27 mai 1993, un atentat mafiot cu mașină-capcană a avut loc pe Via dei Georgofili, chiar lângă zidurile Galeriei Uffizi. Explozia a fost atât de puternică încât a devastat această pânză, care se afla expusă în Coridorul Vasari.

Deși restauratorii au făcut minuni pentru a o salva, lucrarea rămâne o mărturie a fragilității artei în fața violenței umane. Astăzi, vizitatorii care admiră aceste „nopți” magice ale lui Honthorst văd în ele două fețe ale istoriei: una a păcii divine intacte și alta a supraviețuirii miraculoase după un dezastru.

#adoratiamagilor #TheAdorationoftheShepherds #NastereaDomnului #GerardVanHonthorst #GherardodelleNotti

#picturicelebre #arta

Dincolo de Stereotipuri: 7 Adevăruri Surprinzătoare despre Rușii Lipoveni, Dezvăluite de o Monografie Uitată

 

O Fereastră spre o Lume Ascunsă

Când ne gândim la rușii lipoveni din România, imaginea care ne vine în minte este adesea una familiară, dar incompletă. Evocăm comunități tradiționale, poate din Delta Dunării, renumite pentru pescuit, sau pe cele din Moldova, cunoscute ca grădinari pricepuți. Le percepem ca pe o lume ce pare înghețată în timp, guvernată de reguli nescrise și tradiții ancestrale, o enclavă culturală care a rezistat secolelor.

Cu toate acestea, monografia «Monografia comunității rușilor lipoveni din Târgu Frumos», o lucrare academică detaliată bazată pe documente de arhivă și mărturii locale, coordonată de o echipă de cercetători, ne oferă o perspectivă mult mai nuanțată și plină de surprize, care răstoarnă multe dintre aceste clișee. Acest studiu academic dezvăluie o istorie complexă, plină de adaptare, contribuții neașteptate la viața publică și temeri profunde, adesea greșit înțelese.

Vă invităm să descoperiți șapte dintre cele mai neașteptate revelații extrase din acest studiu, care conturează un portret fascinant și mult mai corect al rușilor lipoveni.

1. Numele lor nu vine (probabil) de la tei

Cea mai răspândită teorie despre originea numelui „lipovean” este una pitorească, dar, conform specialiștilor, incorectă. Ipoteza populară susține că numele ar deriva de la cuvântul rusesc lipa (tei), legat de faptul că primii refugiați s-ar fi ascuns de persecuții în pădurile de tei.

Cu toate acestea, monografia, alături de alte studii academice, susține ipoteza antroponimică, considerată mult mai plauzibilă. Aceasta leagă etnonimul de unul dintre liderii mișcării starovere (de rit vechi), anume Filipp Pustosviat. Adepții săi erau cunoscuți drept filippoveni. Prin modificări fonetice firești, în contact cu alte limbi și dialecte, termenul s-a transformat treptat în forma pe care o cunoaștem astăzi: lipoveni. Această explicație nu este una recentă; era susținută de scrieri încă din secolul al XIX-lea, monografia citând în acest sens un text al lui I. Budai-Deleanu:

"Acești lipoveni, ori cum se numesc corect ei, pilipii (s. n.), sunt afară de orice îndoială adevărați ruși; aceasta o dovedesc limba lor, portul și chiar și tipul. În Bucovina nu au venit direct din Rusia, ci din Basarabia, unde au mii de coreligionari" — I. Budai-Deleanu

2. Nu au fost doar refugiați, ci și muncitori chemați să modernizeze un oraș

Deși este adevărat că rușii lipoveni au fugit de persecuțiile religioase din Imperiul Rus, sosirea lor în Târgu Frumos la începutul secolului al XIX-lea nu a fost un simplu act de refugiu, ci a coincis cu o politică locală de repopulare și dezvoltare urbană.

Un hrisov domnesc din 1815, emis de Scarlat Callimachi, permitea în mod explicit colonizarea a 20 de familii de „oameni străini”. Scopul acestei măsuri era unul eminamente practic: noii veniți urmau să efectueze lucrări edilitare esențiale pentru oraș, precum întreținerea pavajului din lemn al uliței principale, renovarea podurilor și asanarea zonelor mlăștinoase care afectau localitatea.

Providențial, profilul căutat de domnitor se potrivea perfect cu reputația pe care o aveau deja lipovenii: erau cunoscuți în epocă drept meșteri pietrari, teslari și excelenți săpători. Astfel, ei nu au fost doar tolerați ca refugiați, ci practic invitați și angajați pentru a contribui direct la modernizarea infrastructurii orașului, jucând un rol activ în dezvoltarea sa.

3. Faima de grădinari iscusiți a venit mult mai târziu

Astăzi, comunitatea lipovenească din Târgu Frumos este sinonimă cu legumicultura, fiind un furnizor major pentru piețele din întreaga Moldovă. Această imagine este atât de puternică, încât mulți presupun că a fost ocupația lor tradițională dintotdeauna.

Monografia demonstrează însă, pe baza documentelor de arhivă, că această specializare a apărut relativ târziu, abia la mijlocul secolului al XIX-lea. La începuturile așezării lor în Târgu Frumos, ocupațiile lipovenilor erau cu totul altele, reflectând nevoile economice ale vremii și abilitățile cu care veniseră:

• Săpători de iazuri și șanțuri: Un contract încheiat cu boierul Alecu Sturdza pentru săparea unui iaz pe moșia de la Miclăușeni atestă această specializare.

• Negustori ambulanți: Cunoscuți ca negustori cu coropca (ladă de negustor ambulant), ei comercializau diverse mărfuri, în special pește și produse aduse din Rusia.

• Meșteri pietrari și lemnari: Calități esențiale pentru lucrările edilitare pentru care fuseseră chemați în oraș.

• Birjari și harabagii: Asigurau transportul de mărfuri și persoane, o activitate esențială în economia vremii.

4. Se temeau de recensământ ca de Antihrist

Una dintre cele mai surprinzătoare atitudini ale lipovenilor din secolul al XIX-lea a fost opoziția lor fermă față de orice formă de înregistrare a statului, în special față de introducerea actelor de stare civilă (mitricele). Această reticență nu era o simplă evitare a taxelor, ci o teamă profundă, cu rădăcini religioase, alimentată de secole de persecuție în Rusia, unde statul și Biserica oficială erau văzute ca instrumente ale Antihristului.

Un caz extrem, relatat în monografie, a avut loc în 1862, când un preot lipovean din Iași a pictat un tablou simbolic pentru a ilustra oroarea față de aceste registre. Descrierea picturii este grăitoare:

"...în biserica ce acceptase mitricile, pruncul era primit și înscris într-o condică de către diavol, în timp ce în a doua era înfățișat Mântuitorul șezând și primind pruncul din scăldătoarea botezului, iar alături, îngerul lui îl scria într-o condică."

Această opoziție a dus uneori la proteste violente în alte comunități (la Brăila, Piscu, Galați). Mobilitatea lor constantă, tendința de a se muta dintr-un loc în altul, nu era doar o strategie economică, ci și o strategie disperată de a rămâne „invizibili” pentru autorități, de a nu-și lăsa numele înregistrat în ceea ce ei considerau a fi „catastifele Antihristului”.

5. Au luptat și au fost decorați pentru România

Imaginea unei comunități complet izolate, care trăiește după propriile reguli și refuză orice interacțiune cu statul, este contrazisă categoric de participarea militară a lipovenilor la momentele cheie din istoria modernă a României.

Conform datelor prezentate în Capitolul V al monografiei, bărbații lipoveni din Târgu Frumos și-au făcut datoria ca soldați în armata română. Ei au luptat în conflicte majore, precum al Doilea Război Balcanic (1913) și, mai ales, în Primul Război Mondial (1916-1919), contribuind la efortul de război pentru întregirea neamului.

Mai mult decât atât, unii dintre ei au fost decorați pentru vitejia arătată pe câmpul de luptă. Un exemplu concret este cel al lui Parfimon Clim, care a primit medalia "Avântul Țării" pentru campania din 1913 și Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918. Aceste fapte demonstrează un nivel de integrare și loialitate față de statul român care depășește cu mult stereotipurile.

6. Au evoluat de la izolare la leadership politic local

Pornind de la o atitudine tradițional închisă și reticentă față de autoritatea statului, evoluția politică a comunității lipovenești din Târgu Frumos este poate cea mai neașteptată revelație.

În perioada interbelică, această atitudine s-a schimbat radical. Membri proeminenți ai comunității au început să se implice activ în viața politică a orașului, candidând pe listele partidelor politice pentru funcții de consilieri locali. Nume precum Eustenie Ivanov, Policarp Macarov sau Trifan Căprian apar în documentele electorale ale vremii, demonstrând o tranziție de la izolare la participare civică.

Punctul culminant al acestei integrări a fost atins după al Doilea Război Mondial. Trifan Căprian, un etnic lipovean, a fost numit primar al orașului Târgu Frumos, funcție pe care a deținut-o în perioada 1944-1946. Numirea sa simbolizează o transformare remarcabilă: un membru al unei comunități care odinioară se ferea de orice recensământ a ajuns să conducă administrația întregului oraș, folosindu-se de cunoștințele lingvistice – unelte ale supraviețuirii culturale – ca punte de legătură cu noua putere instalată de Armata Roșie.

7. Păstrează o cultură materială unică, de la samovar la "scara spirituală"

Dincolo de istoria socială și politică, monografia aruncă o lumină fascinantă asupra culturii materiale care definește identitatea lipovenească. O serie de obiecte, piese de port și unelte de cult păstrează o semnificație profundă și continuă să fie parte din viața comunității.

• Samovarul: Mult mai mult decât un simplu obiect pentru prepararea ceaiului, samovarul este descris ca un "reper al ospitalității" și un "marker identitar" fundamental, nelipsit din casele tradiționale.

• Portul tradițional: Piese specifice precum sarafanul (rochia lungă, fără mâneci) și poias-ul (brâul împletit) au o simbolistică aparte. Poias-ul, de exemplu, nu este un simplu accesoriu, ci împarte trupul în partea "pură" (de la brâu în sus) și cea "impură" (de la brâu în jos).

• Lestovka: Acesta este un tip special de mătănii, confecționat din piele și structurat în trepte. Numele său evocă ideea de scară, fiind considerat o "scară spirituală ce înlesnește ascensiunea creștinului de pe pământ către cer", un obiect de cult profund simbolic și unic.

Concluzie: O Moștenire Vie

Studiul monografic al comunității din Târgu Frumos ne arată că, dincolo de imaginea simplificată a grădinarului tradiționalist, se află o lume complexă, rezilientă și plină de povești neașteptate. De la muncitori chemați să modernizeze un oraș, la soldați decorați și lideri politici locali, istoria rușilor lipoveni este una a adaptării, integrării și a unei remarcabile capacități de a naviga provocările istoriei.

Această lucrare nu este doar o cronică a trecutului, ci o mărturie vie a unei identități care a evoluat fără a-și pierde esența, transformând refugiații persecutați în meșteri edilitari, soldați decorați și chiar lideri ai administrației locale. Ea ne invită să privim cu mai multă curiozitate și respect mozaicul cultural al României.

Pe măsură ce modernitatea avansează, ce elemente esențiale ale acestei culturi unice credeți că vor dăinui și ce riscă să se piardă pentru totdeauna?