Dor de ... Odiseea si Decalogul lui Homer

Odiseea este cunoscuta poveste a întoarcerii lui Odiseu/Ulise și a rătăcirilor sale prin lumea Mediteranei de acum aproape 3200 de ani.

Saga unui rege grec ce avea un dar dumnezeiesc: cea mai bună minte din lume.

O carte mai veche decât Biblia, plină de simboluri ale minții, de chipuri, figuri și măști ale Înțelepciunii, lăsată de întemeietorii unei înalte și subtile civilizații: a minții, a spiritului și a măsurii.

Odiseea – de la mânia lui Ahile la înțelepciunea lui Odiseu

În secolul al VIII-lea î.Hr., când Grecia ieșea din nou la lumină din Evul Întunecat, în care se scufundase de câteva veacuri bune, după misterioasa prăbușire a regatelor miceniene, un legendar rapsod rătăcitor, Homer, ne-a lăsat două mari poeme,

Iliada și Odiseea. De fapt, primele două cărți ale unei Scripturi grecești.

Lumea pe care ne-o descoperă este, însă, mai veche decât cea în care trăia, cu cel puțin 500 de ani. Este lumea enigmatică de dinaintea Epocii Obscure. Lumea grecilor micenieni.

Cine erau ei ?

Moștenirea pe care ne-au lăsat-o îi arată ca fiind Fondatorii primei culturi și civilizații a spiritului din Europa. Pentru că tot ce s-a gândit și tot ce s-a scris mai târziu continuă, într-un fel sau în altul, această moștenire.

Și cine era Homer?

Probabil întemeietorul unei renumite Școli de aezi, ivit într-una din confreriile de rapsozi ce împânzeau ținuturile grecești din jurul Mediteranei.

Se spune că erau cântăreți inspirați și că cei mai mulți erau orbi. Orbi, dar „văzători cu duhul”. Inspirați, dacă e să judecăm după invocația cu care începe Odiseea: „O, Muză, cântă-mi mie pe bărbatul …”.

De fapt, Homer nu spune chiar „cântă-mi”. Cuvântul exact este… „cuvântă-mi despre, spune-mi” (în gr.έννεπε/ennepe, din radicalul i.-e. *sekw-, „a arăta, a descoperi, a spune”, de unde sagen și say în germ. și engl., dar, mai ales, saga din islandeză).

Traducătorii îl preferă, de regulă, pe „cântă-mi”.

Oare pentru că e mai poetic ? Pentru că barzii recitau Odiseea acompaniindu-se de liră ? Pentru că e compusă în hexametri și se scandează, adică se recită ca o cântare… vorbită ? (E știut că ritmul era cel ce-i ajuta pe aezi să rețină miile-i de versuri, cam 12 000).

Sau, pentru că Muzele… cântă, mai precis, vorbesc… cântând ?

Toate împreună.

Mai exista, totuși, un motiv: miturile spun că Muzele (nouă la număr) împărtășesc/ comunică cunoașterea. Că ele sunt Învățătoarele divine/ Magistrele sau Măiestrele care îi introduc/îi inițiază pe muritori în tainele tuturor artelor. În greaca veche, „mousa” (μούσα) și verbul „a învăța”, „manthano” (μάνθανω), provin din radicalul indo-european al minții, *men-. Același din care provine și numele mamei lor, Mnimosini (Μνημοσύνη), zeița Memoriei și, poate, a Cunoașterii. Zeița care le-a zămislit împreună cu Zeus (Strălucirea Cerului).

În treacăt fie spus muzica (ημουσική/i musiki sau ταμουσικά/ta musika) nu este altceva decât arta/știința sacră a Muzelor (Μούσαι).

E știut că Iliada și Odiseea se cântau la palatele regilor greci, la ospețe, la jocurile funerare sau la întrecerile atleților. Între ele, însă, există o mare diferență.

Odiseea este mai nouă decât Iliada. Se pare că le separă o generație, cel puțin. Dar, o generație în timpul căreia s-a petrecut o importantă (r)evoluție spirituală care a făcut trecerea de la „mânia lui Ahile” la „înțelepciunea lui Ulise”. De la cultul eroilor posedați de luptă și de elanul războinic (furor eroicus), la cultul păcii și al măsurii. De la forța armelor și a trupului, la puterea invincibilă a minții și a spiritului.

Un reflex al acestei noi gândiri este, fără nici o îndoială, replica din Odiseea, a înțeleptului rege al Pylos-ului, Nestor, care afirmă despre grecii plecați să cucerească Troia că: „nu erau nici înțelepți și nici drepți” (ούνοήμονεςουδέδίκαιοι/3,133/trad. Z.L.).

La prima vedere, Odiseea povestește soarta cuceritorul Troiei, Odiseu, regele Itacăi, după sfârșitul războiului troian. Totuși, un fapt extraordinar, dar trecut cu vederea, este acela că ea „ascunde” un „cod al minții” unic în lume. Un cod înscris în numele și epitetele personajelor, și un mesaj pe cât de limpede, pe atât de copleșitor: înțelepciunea – cea mai bună cale de salvare.

Lecția lui Homer: a fi și a nu fi înțelept

Cele mai multe nume din Odiseea au legătură cu mintea sau cu spiritul.

Cei ce le poartă se împart în două serii: seria bună, a celor cuminți (în sensul etimologic: cu minte), și seria rea, a celor „fără-de-minte”.

A fi și a nu fi înțelept era criteriul principal după care se împărțea lumea lui Homer. Criteriu care a făcut posibil ca, în secolul al V-lea î.Hr., unul din filosofii lor, Anaxagoras (”stăpânul vorbirii/Agorei”), să-l numească, pentru prima dată în lume, pe Dumnezeu Minte (νούς). Minte sau Principiul Gândirii. Și, poate nu întâmplător, Anaxagoras a fost profesorul lui Socrate și, mai ales, mentorul lui Pericle, inventatorul democrației.

E mai mult decât evident că numele care înseamnă minte sau spirit, inteligență saugândire, abundă în Odiseea. Și că pecetluiesc soarta celor care le poartă. Pe de o parte sunt „cei înțelepți” și, pe de alta, „necugetații”.

Lecția lui Homer e una foarte simplă: cei înțelepți câștigă, înving și supraviețuiesc, se salvează sau salvează și prosperă, iar ceilalți pierd și pier. Întotdeauna !

Politropul Ulise. Omul minții

În ceea ce-l privește pe Ulise/Odiseu, nu numele-i propriu are vreo legătură cu mintea, ci epitetele lui.

Pentru „iubitorii de etimologii”, următoarele: Odiseu (Οδυσσεύς) nu are o etimologie cunoscută, ci… populară (notă: Biblia abundă în etimologii populare !).

În cântul XIX (v.407) bunicu-i din partea mamei, Aftolicos (Αυτόλυκος= „Lupul însuși”), un maestru în a nu-și ține jurămintele (κλεπτοσύνηι θ᾽ὅρκωι), chemat să-i dea un nume nepotului său, face un joc de cuvinte: „Tu, ginere și draga mea copilă, să-i dați un nume-așa cum vă voi spune. Fiindcă vin aici plin de-nciudarea (odissamenos/οδυσσάμενος) ce-n sufletu-mi făcu mulțime dintre bărbați, femei de pe pământul rodnic. Să-i fie, dară, numele Odiseu (Οδυσσεύς)”.

Așadar, Odiseu ar veni din verbul odissome (οδύσσομαι): „a se mânia, a se supăra, a-i fi ciudă” și atunci s-ar traduce prin:„mâniatul, furiosul”/sens activ, sau „cel pe care s-au mâniat zeii, prigonitul”/sens pasiv.

Dar, Odiseu mai poate veni și din numele durerii, odini (οδύνη), în toate sensurile ei: „suferință, chin, nefericire, pătimire”, caz în care s-ar traduce prin:„Fiul Durerii”.

Cât despre Ulise, aceasta este forma latinizată a lui Odiseu. În latină i se spunea Ulixes, care nu este altceva decât transcrierea latinească a unor variante/dublete ale lui Odiseu: Olisseus sau Ulixeus (Ολυσσεύς, Ουλιξεύς).

Primul lucru pe care-l aflăm despre el, chiar din primul vers al poemului, este „politropia” lui. I se spune „bărbatul politrop” (ανήρπολύτροπος/anir politropos). Toate celelalte „numiri” sunt doar sinonime.

Politrop este compus din: „poli”, mult, și „tropos”, fel de a fi/de a gândi/ de a se purta (πολύ și τρόπος).

Sensurile lui „tropos” și ale verbului din care s-a născut, „trepo”, în greaca veche, sunt limpezi:

 - tropos însemna: răsucire, întoarcere, întorsătură; direcție, cale; fel, mod, manieră, și, de aici: fel de a vorbi, fel de a gândi, atitudine; fel de a acționa și de a se purta, de unde: purtare, maniere, comportament, caracter, obiceiuri; fel de a simți și, mai ales, fel de a fi, iar …

 – trepo însemna: aîntoarce, a îndrepta sau a conduce spre o direcție; a îndepărta de la țintă, a abate, a schimba, a denatura; a schimba cuiva gândurile, deciziile, starea de spirit, sentimentele.

E ușor de înțeles că această „întoarcere/ îndreptare spre o direcție” poate fi o schimbare în bine, deci o îndreptare a lucrurilor și așezarea lor pe calea cea bună… sau, poate fi una rea, o înșelare/pervertire sau manipulare.

Reiese că un politrop este cineva care:

-       se poate întoarce/învârti în toate părțile și „are ochi și la spate”, e avizat și care …

-       poate schimba/ întoarce sau converti orice situație sau soarta însăși, după cum vrea, în bine sau în rău.

Dacă e în bine, atunci a fi politrop înseamnă a fi:prudent/prevăzător, inteligent, ingenios, inventiv, subtil, genial și înțelept. Întoarcerea pe care o face e o deturnare a răului. Așadar, ”omul cu o mie de idei”.

Dar, dacă schimbarea se face în rău, un politrop este cineva: versatil, abil, prefăcut, șiret, manipulator, necinstit, înșelător, pe scurt: „omul cu o mie de tertipuri”.

Oare în ce sens era Ulise politrop ? În ambele, dacă nu ignorăm faptul că el însuși spune despre sine că e vestit în toată Elada pentru „înșelătoriile” sale.

De pildă, a pătruns în Troia, ca spion, deghizat în cerșetor (IV,245). Sau, ajuns în Itaca, s-a apropiat de pețitori „…în chip de cerșetor bătrân și jalnic, proptit în băț și jerpelit, în zdrențe” (XVII, 202)

Și, mai ales, a construit calul troian – o stratagemă genială neîntrecută până azi. Și care exprimă ideea că poți cuceri pe cineva numai făcându-l să devină vulnerabil prin el însuși, din interior, adică din propria nesăbuință/lipsă de înțelepciune.

Notă:Se știe că exista o profeție după care zidurile Troiei nu puteau fi dărâmate de nici o armată din lume, ci numai de troienii înșiși.

Și totuși, Ulise nu este, nici pe departe, „omul cu o mie de tertipuri”.

Calul troian, l-a inventat doar ca să ajungă acasă, de vreme ce războiul nu se mai termina. Un război pe care nu l-a vrut și de care a încercat să scape, la început, prefăcându-se nebun și, la sfârșit, inventând celebrul cal de lemn.

Povestea spune că atunci când Agamemnon și fratele-i, Menelau, se pregăteau de război și își chemau aliații ca să pornească spre Troia, Ulise s-a prefăcut nebun. Când Palamede, mesagerul celor doi Atrizi, a ajuns și în Itaca, el a ieșit la câmp cu un plug la care înjugase un cal și un bou, ca să pară că-și pierduse mințile. Înțelegând că Ulise încerca să scape de război, mesagerul a recurs la un șiretlic. I l-a luat pe micul Telemah din leagăn, unicu-i fiu, l-a pus înaintea plugului și i-a strigat: Ulise, nu te mai preface nebun și vino cu Atrizii la Troia. Abia atunci Ulise, descoperit, a promis că va veni și… s-a ținut de cuvânt. Aceasta este povestea „chemării la oaste” a eroului Odiseei, pe care o „consemnează” mitograful latin Hyginus în „Fabulele” sale (nr. 95).

Tocmai această stratagemă este lecția cu care se deschide Manualul de Înțelepciune al Odiseei. Pentru ea a făcut penitență 10 ani: distrusese sfânta cetate a Troiei. Fiindcă, se știe, în Odiseea, toate cetățile sunt sfinte, ca unele ce erau construite în incinte sacre și consacrate unei divinități protectoare. Toate aveau protecție divină și erau, prin urmare, inexpugnabile.

Zece ani din viață, pe care i-a trăit rătăcind, ca o veșnică pradă. O „pradă dulce” pentru zeițele însetate de iubire și vânătoare de soți, Circe și Calipso, și o pradă hăituită fără milă de Poseidon, de Polifem sau de pețitorii Penelopei. De altfel, se știe: planurile, răzbunarea sau „uneltirile” zeilor, în gândirea simbolică a celor vechi, nu sunt altceva decât „uneltele” destinului.

Interesant este că, deși în lumea veche, războiul era o meserie și nicidecum una imorală, totuși, „penitentul” Ulise e o dovadă că, cel puțin în secolul al VIII-lea î.Hr., când a trăit Homer, războiul era simțit ca un păcat. Strica ordinea „celor de sus”.

Încă din al doilea vers al Odiseei, ni se spune că Ulise a rătăcit mult pe mare, iar verbul folosit este plazo (πλάζω) = a zgudui, a scutura, a clătina, a îndepărta de la țintă (țel, scop), de la drumul drept, a face pe cineva să (se) rătăcească, a-l abate, a-l rătăci. În treacăt fie spus, plazo este rudă cu plango din latină: a lovi, a bate (de unde plagă), verb care l-a dat în română pe a plânge.

Așadar, Ulise a fost „deviat”, abătut de la drumul lui spre casă, cum și el abătuse nenorocirea și distrugerea asupra troienilor. Și, așa cum el se îndepărtase de la drumul drept, tot așa și Poseidon, „instrumentul” legii divine, l-a făcut să meargă tot pieziș, „plaghios” în greacă (πλάγιος). La „strâmbătate” i s-a răspuns cu „strâmbătate”.

Așadar, cu această lecție despre cum „să nu ucizi” semeni nevinovați (lecție repetată și în episodul Ciconilor, aliații troienilor), începe, de fapt, Legea/Codul de Legi sau Codul Moral al vechilor greci. Primul pe care l-a avut Europa.

Dacă politropia arată, în esență, prin Ulise, o infinită mobilitate/agerime/ascuțime a minții și a sufletului, neadormirea/ veghea spiritului și capacitatea uimitoare de a te adapta și de a găsi soluții, chiar și atunci când pare cu neputință, și, nu de puține ori, capacitatea de a inventa oricând povești (v. cântul XIII) sau, o uimitoare prezență de spirit și străfulgerare a minții salvatoare …

… celelalte epitete ale lui Ulise îl arată ca pe un om al minții.

Asta și era. Începutul Odiseei e foarte precis: „… bărbatul care a văzut orașele multor oameni și le-a cunoscut mintea (νούς-ul/nous) adică: spiritul, felul de a gândi (I,3/ trad. Z.L.).

Iar în alte locuri, ni se spune, de asemenea, limpede, că mintea lui Ulise e deasupra minții unui muritor (I,66); sau că, fie „cugetul lui e asemenea zeilor”, fie, „el însuși e ca zeii de cuminte” (ΧΙΙΙ,89).

Ca pe un „om al minții” îl înfățișează și alte epitete, construite pe alte nume ale facultății de a gândi: pe frin/φρήν:suflet, inimă și inteligență, pe mitis/μήτης:înțelepciune și prevedere și pe mihani/μηχανή:orice mașinărie ingenioasă (de unde:mașină,mijloc,truc) dar și… inventivitate/ creativitate, măiestrie.

Notă: „mihani”, etimologic, e rudă cu „mag, magic, maestru” și cu… „măiestru” din română.

Ulise este numit peste tot în Odiseea:

1.„înțelept, cuminte, cumpătat” (daifron/δαί-φρων, din δαίς, luptă și φρήν, literalmente, „cel ce a căpătat experiență de viață în luptă, încercat, viteaz”

2.„cu mintea și inima încercate și întărite; viteaz, capabil să îndure, să rabde, să suporte, să sufere; înțelepțit și cumpănit” (talasifron/ ταλασί-φρων, din ταλάς, obișnuit să îndure și φρήν)

3.„cu mintea, inima și sufletul tari, puternice; cu tărie de caracter, de neclintit” (craterofron/ κρατερό-φρων, din κρατερός, puternic, tare, robust, viguros și φρήν).

4.„plin de idei și soluții; inventiv” (pikilomitis/ποικιλομήτης, din ποικίλοςși μήτης)

5.„cu multă minte, foarte înțelept, mintos” (polimitis/πολύμητις, din πολύ, mult și μήτης)

6.„maestru, priceput la toate, îndemânatic, iscusit/cu idei, ingenios” (polimihanos/ πολυ-μήχανος, din πολύ, mult și μηχανή)

7. „care înțelege lucrurile de aproape, pătrunzător” (anhinoos/αγχίνοος, din αγχί, aproape și νούς)

8. „care are minte, cu-minte” (ehefron/εχέφρων, din έχωși φρήν )

În paranteză fie spus, nici soața-i preaiubită, Penelopa, nu putea fi altfel decât: preacuminte sau preaînțeleaptă (perifron/περίφρων, περί, de jur împrejur, peste tot, și φρήν).

Chipurile înțelepciunii

Într-un loc în Odiseea (ΙΙ,271) Atena îi pomenește lui Telemah de „menos-ul cel bun” (μένοςηύ) al tatălui său, Ulise.

„Menos” înseamnă în elină: suflet, forță vitală, tărie sufletească, tărie a minții și a inimii; putere, vigoare, fermitate, curaj, bărbăție, ardoare și…, în sens negativ, mânie aprinsă. Provine din radicalul indo-european *men-, radicalul minții și al gândirii.

Nu întâmplător, Atena, arătându-se lui Ulise, ia deseori chipul lui Mentor, vechiul și devotatul său prieten. Ca să nu mai spunem că lui Telemah îi vorbește sub înfățișarea lui Mentis, alt bun prieten al părintelui său (I, 105). Firesc, fiindcă grecilor, cuvintele: menos, Mentor sau Mentis le sunau foarte apropiate, cum și sunt.

Mentor și probabil și Mentis înseamnă „gânditorul, cugetătorul”. Faptul că Mentor a ajuns un nume comun pentru profesor/îndrumător arată că avea și sensul de „profesor sau maestru de înțelepciune”.

Amândouă, ca și menos, provin din radicalul i.e. *men- = a (se) gândi, a reflecta, a crede, a avea în minte, a aminti, radical din care provin cuvintele: minte (mens în latină, de unde minte, în românește, pe care s-au format aminte și a aminti, și minduiari, a gândi, în aromână); mențiune, comentariu, automat (gr.: αυτόματος, „care gândește singur”), mantică (gr.:μάντις/mantis, profet, „cel ce intră în mintea zeilor”), mantră, sau cuvintele înrudite, intrate în română prin slava veche: a meni (a rosti, a aminti binele) și a pomeni (a aminti).

Așadar, am numi „chipuri ale minții” personajele care, și prin numele și prin rolul lor, se arată a fi Stăpâni ai Înțelepciunii.

Cum este, de pildă,Alcinou, „Puterea Spiritului” și soțul Aretei (Αρήτη), „Rugătoarea”/ poate „Preoteasa”, cu care formează un cuplu desăvârșit: Spiritul și Pietatea.

Numele Alkinoos este compus din άλκη/alki și νούς/nous. Sensurile celor două cuvinte sugerează o figură ce are și oferă putere mentală și spirituală. Alki înseamnă: forță, vigoare, putere; tărie sufletească, curaj; protecție, apărare, ocrotire, ajutor, sprijin, iar nousînseamnă, în esență, spirit/intelect.

Alcinou este regele-preot al feacilor, poporul de corăbieri (din „cealaltă Realitate”) care comunică telepatic cu corăbiile lor „gânditoare”.

El însuși îl liniștește pe Ulise spunându-i că o corabie de-a lor îl va duce sigur acasă, pentru că feacii au corăbii „inteligente” care funcționează cu puterea gândului:

„N-avem cârmaci și cârme noi, feacii, cum au la vase alții. La ai noștri chiar vasele știu cugetul și gândul bărbaților și unde-i o cetate și țarina mănoasă-a orișicui și repede străbat noianul mării …” (VIII, 557).

Interesant este că Alcinou recunoaște în Ulise „un om al minții”, pe cineva din tagma sa, căci îi spune: chipul îți este asemenea cuvintelor (înțelepte) și ai mintea cea bună (adică: gândești bine, cu înțelepciune/XI, 367,trad. Z.L.).

Ulise și Atena

Dar, „chipul înțelepciunii” prin excelență este Atena, ocrotitoarea lui Ulise.

Simbolic, ea poate fi înțeleasă fie ca o întrupare a propriei lui înțelepciuni, fie ca întruparea însăși a Minții Universale. Numele-i, Athena (Αθηνά), nu știm ce etimologie are, dar zeița, pe care și-au ales-o drept protectoare mai multe cetăți grecești, printre care și Atena, era considerată Inteligența, Prevederea, Îndemânarea și Înțelepciunea însăși.

S-a născut, spun miturile Vechii Elade (Hesiod, Nașterea Zeilor), din capul tatălui său, Zeus, părintele lumii. Adică direct din mintea/gândirea/spiritul lui Dumnezeu, cum am spune azi. Din rațiunea/providența universală, dreapta judecată și înțelepciunea desăvârșită.

Și, primul lucru pe care l-a făcut, după ce a ieșit din capul părintelui său, a fost să scoată un strigăt de victorie. Venirea ei pe pământ anunța, simbolic, o epocă nouă, luminoasă, cea a spiritului, a rațiunii și a înțelepciunii. O nouă spiritualitate. O civilizație a minții. A minții totale: raționale (lucide) și intuitive (clarvăzătoare și prevăzătoare).

O victorie a cumpătării asupra patimilor oarbe, sălbatice și distrugătoare (cum era, de pildă, mania războiului și „furor eroicus”, adică sminteala sau nebunia vărsării de sânge întruchipate de Ares, zeul războiului).      A măsurii asupra excesivității (hybris).

De altfel, epitetul rezervat exclusiv lui Zeus, Domnul zeilor și al oamenilor, nu era întâmplător „mitieta”, tradus de regulă cu „(atot-)înțeleptul” sau „cumpănitul”, gândindu-ne că acest epitet provine din familia de cuvinte a măsurii, metron (μέτρον).

Cu nașterea Atenei, pentru prima dată în istorie, asistăm la o noofanie, la „arătatea” Minții Desăvârșite/Dumnezeiești. Următoarea va fi cea a Logos-ului dumnezeiesc, Iisus Hristos.

În cele mai vechi reprezentări ale sale, Atena apare ca „Fecioara cu scutul” – o divinitate feminină protectoare.

Emblema-i, scutul, este, desigur, semnul cel mai simplu și sugestiv al apărării.

În alte ipostaze o vedem înarmată cu o lance (Atena Promahos/ Apărătoarea) sau ținând în mână o micuță zeiță înaripată, Nike, Victoria (Atena Purtătoarea de biruință).

Ideea e simplă: înțelepciunea este cea mai sigură/bună pază și pavăză și cea care aduce biruința.

Atena Gânditoare

 

Atena Nike – Purtătoarea de biruinţă

În Imnul XXVIII, Homer o numeşte pe Atena „preaînţeleapta”/ polimitis, aşa cum şi Ulise e numit pretutindeni în Odiseea.

Ceea ce înseamnă că Ulise are înţelepciunea/mintea Atenei.

Ba, mai mult, are şi cunoaşterea ei secretă, căci îi spune zeiţa, într-un loc, (XIII, 296 şi urm.): noi suntem ştiutori amândoi (idotes amfo/ειδότες άμφω/trad. Z.L.).

Adică, văzători, dacă ne gândim că verbul ido/είδω (de unde vine şi idee) însemna, în elină: „a vedea şi a cunoaşte”.                                         

Ulise şi Atena în Insula Feacilor

Se poate întreba cineva, dacă Atena, Înțelepciunea și Prevederea însăși, îl proteja și-l ajuta pe Ulise, de ce a mai trebuit el să colinde Mediterana timp de 10 ani, mai ales că era un rege „drept și netrufaș”…

… „ce nu nedreptăți-n popor pe nimeni, vreodată el, cu fapta sau cu graiul, cum fac, de obicei, stăpânitorii…”.

Un rege ce „nu-și făcu, de loc și niciodată, păcat c-un om”, cum îi spunea Penelopa crainicului Medon („Cumpătatul”) (IV, 690 și urm.).

Răspunsul se află în „Decalogul” lui … Homer.

Decalogul lui Homer

 Oricât ar părea de ciudat, nu prea se vorbește despre codul moral care-și face apariția în poemele homerice, mai cu seamă în Odiseea, un cod mai vechi decât Homer și decât Moise, care, pe bună dreptate, se poate numi „Decalog”.

Decalogul grec arată astfel:

1. Să fii cu frică de (Dumne)zeu
2. Să respecți legea ospitalității (XIV, 58)
3. Să-ți cinstești părinții
4. Să nu ucizi
5. Să nu fii desfrânat/ să nu comiți adulter
6. Să nu furi
7. Să nu mărturisești strâmb/ să nu minți/ să nu înșeli
8. Să nu râvnești la bunurile altuia
9. Să fii cumpătat
10. Să fii înțelept

Toate aceste „porunci” nu apar, desigur, adunate într-un singur cânt, sub formă de „Table ale Legii”, cum apare Decalogul în Exod. Dar, fac parte din viața cotidiană a personajelor. Pentru grecii lui Homer erau legi, așa cum sunt și astăzi pentru noi. Grecii le trăiau, le urmau și le respirau. Pentru ei, erau un mod de viață.

Decalogul lui Homer este, în esență, același cu Decalogul lui Moise. Diferă numai în ceea ce privește Dumnezeul unic și ziua odihnei. Și, în plus, mai are ceva: legea ospitalității.

În codul moral, după care trăia civilizația homerică, Dumnezeu este Divinitatea ce se manifestă sub toate chipurile zeiești, și, de multe ori, sub chipul lui Zeus, cel ce ține echilibrul lucrurilor în lume.

Iar păcatul capital era lipsa măsurii/hybris-ul, cum am spune azi, trufia. O arată limpede începutul Odiseei, unde aflăm că Ulise „…s-a silit să scape de primejdii și înapoi să-și ducă pe tovarăși. Dar tot la urmă nu putu pe aceia să-i mântuie, oricât se străduise. Pieiră din păcatul lor cu toții …” (I, 5 și urm.).

Aici, „păcat” îl traduce pe „atasthalia” (ατασθαλία), care înseamnă o trufie fără margini, vecină cu nebunia sau sminteala. Și, într-adevăr, trufia/lipsa de înțelepciune a fost greșeala care i-a pierdut pe toți, unii după alții. Trufie față de cine ? Față de legea divină/dreapta măsură.

De câte ori ajunge într-un loc necunoscut, Ulise se întreabă peste ce fel de oameni va da: cu frică de zei sau păgâni ? De pildă, abia debarcat în Itaca, pe care, după 20 de ani, n-o mai recunoaște, se întreabă în sinea lui: „Ah, unde sunt ? Ce țară iar, ce oameni mai sunt pe aici ? Obraznici, răi, sălbatici ? Ori temători de zei și bune gazde” ? (ΧΙΙΙ, 200 și urm.).

O traducere mai exactă ar fi: „călcători de lege” (υβρισταί), „trăitori în sălbăticie” (άγριοι), „care fac strâmbătate” (ουδέδίκαιοι) sau iubitori de oaspeți (φιλόξεινοι) și în suflet/ minte cu teamă de divinitate (σφιννόοςεστίθεουδής).

În lumea lui Homer, oricine încalcă dreapta măsură, zei sau oameni deopotrivă, o face pentru că și-a pierdut dreapta judecată/ înțelepciunea/ cumpătarea. Codul lui ni se dezvăluie și în… codul numelor. Mai toate numele „călcătorilor de lege ” sunt legate, într-un fel sau altul, de uitare sau de pierdea minții. De ce uitarea ? Pentru că uitarea legii divine duce la … aneantizare.

Peripețiile lui Ulise în lumea din afara Decalogului îl pun față-n față cu mai multe chipuri ale uitării, dar și ale hybris-ului/excesivității.

Exemple:

Lotofagii sau „mâncătorii de lotus” se hrăneau cu flori care aduceau uitarea totală. Nu întâmplător, în țara lor încep peripețiile lui Ulise și ale celor 12 corăbii cu nobili itacieni (IX,84) pe drumul de întoarcere. Lotofagii simbolizează pierderea memoriei/minții. Ulise își scapă soții care gustaseră din … uitare, doar fiindcă… avea mintea cea mai bună din lume.

Poeții homerizi ne-au lăsat, aici, un mesaj ascuns într-un joc de cuvinte ce nu prea are de-a face cu lotusul, ci cu uitarea: lotos și anthos (=floare de lotus) și lanthano (λανθάνω=a face să uite).

Calipso și Circe trimit la hybris-ul iubirii. Ulise a stat „prizonier” la prima șapte ani, iar la cealaltă un an. Uitat, credea el, de toți zeii. Ambele stăpâne („potnii”) râvneau să le fie soț („posis”) și i-au promis nemurirea, tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte (ceea ce însemna că ar fi devenit zeu), dar, cu prețul uitării.

Calipso (Καλυψώ) înseamnă „voi ascunde” și vine din verbul „kalipto” (καλύπτω): a ascunde, a acoperi, a învălui. Simbolizează învăluirea minții. Feminitatea și seducția abisală și thalassică (ca marea). Este doar fiica lui Atlas, titanul „care cunoaște toate mările ca-n palmă” (I,52).

Circe (Κίρκη) înseamnă „pasăre de pradă/vultur sau șoim”, să zicem: „vulturesă” sau „șoimană”. Este fiica Soarelui și a unei oceanide, Persa (nume ce în tăblițele Linearului B desemna o „divinitate feminină”). Homer o numește: „fermecătoare” de multe știutoare (polifarmakos/ πολυφάρμακος).

„Farmecele ei rele” îi transformă pe bărbații, ajunși, din întâmplare, în insula ei, în lei sau lupi, care îi păzesc palatul. Acest lucru arată că, în timp ce pentru strămoșii lui Homer, Circe era o divinitate feminină, din seria „Stăpânelor”/Potniilor, poate o „Stăpână a animalelor”, pentru grecii din secolul al VIII-lea î. Hr., ajunsese o vrăjitoare, întruchipare a feminității rapace.

Floarea misterioasă cu care îi preface pe bărbați în fiare sau în porci, ca pe tovarășii lui Ulise, se cheamă moly (μώλυ). E albă ca laptele și are, nu întâmplător, rădăcina neagră.

Ar putea fi un farmec, dar, tot atât de bine ar putea fi o plantă psihotropă, ce modifică conștiința și pervertește mintea.

Oricum, se poate face o apropiere între ea și adjectivul grecesc molys (μωλύς), care înseamnă: epuizat, obosit, sleit de puteri și stors de vlagă… moale.

Apropiere ce ar sugera o zeiță htoniană (locuiește în insula Aia/αία, adică „pământul mamă”) „devoratoare de bărbați”. Prada-i ? Mentalul masculin ce renunță de bună voie la scutul Atenei/înțelepciunii.                                             

                                                    Circe şi Ulise

Despre sirene sau femeile-păsări, Homer ne spune că stau într-o livadă, peste trupurile în putrefacție ale celor atrași de cântarea lor atotdesfătătoare.

Ulise a scăpat de ademenirile lor legat de catarg, de mâini și de picioare, iar soții, cu dopuri de ceară în urechi. Neobișnuit este că aceste „zâne” devoratoare de marinari le promit atotcunoașterea/ pangnosia și nu desfătări lumești.

Versurile nu lasă nicio îndoială:

„Sirenele corabia-mi văzură… și viersuiră așa cântare dulce:’Ulise lăudate,vino-ncoace, tu, slava nalt-a neamului ahaic, oprește vasul să ne-auzi cântarea, căci nu vâsli vreun om pe-aici cu vasul, vreodată, fără să ne-audă glasul, ca mierea de plăcut din gura noastră. Și, cum ne aude, oricine se desfată și-nvață mult (τερψάμενοςνείταικαίπλείοναειδώς), că noi cunoaștem toate isprăvile ce-au săvârșit, cu voia Cereștilor, aheii și troienii pe șesul larg din Troia. Ba, cunoaștem și toate câte se petrec pe lume.’ Așa ziceau Sirenele cu viersul fermecător, iar eu aveam plăcere să tot ascult… .”

Aici, lecția lui Homer ar fi că hipercunoașterea, de fapt, hybris-ul sau superbia minții, este tot atât de vătămătoare ca și ignoranța. Din amândouă lipsește măsura.

 Cât despre ignoranță, ea apare, în toată monstruozitatea ei, la lestrigoni și la ciclopi, două neamuri de uriași „mâncători de oameni”.

Lestrigonii ar putea însemna „culegătorii de oameni” (λαιστρύγων, din λαός, popor și τρυγή, recoltă, cules de vii, v. și vb. τρυγάω, a recolta, a culege viile). Sunt un popor de giganți din „epoca pietrei” care nu cunoșteau armele de bronz, „nu mâncau pâine” și vânau oameni cu țepușe uriașe sau aruncând după ei cu bolovani.

Numele regelui lor, Antifatis/Αντιφάτης (de la vb. αντίφημι, a contrazice, a nega, a opune, a respinge, a refuza și, prin extindere, a fi sau a gândi împotrivă) simbolizează tot ce neagă/se opune civilizației minții/ spiritului, cu alte cuvinte: ignoranța și sălbăticia/necultivarea minții.

În Lestrigonia, au pierit 11 din cele 12 corăbii plecate pe drumul de întoarcere, din Troia în Itaca. Și, numai din lipsă de prevedere, pentru că n-au ancorat destul de departe de un țărm necunoscut. Dar, iarăși, simbolic vorbind, nobilii itacieni au murit pentru că nu-și foloseau mintea, precum Ulise.

Rudele „culegătorilor de oameni” – un eufemism pentru canibali – sunt ciclopii. Un neam sălbatic de ciobani uriași, antropofagi și ei, cu un singur ochi în mijlocul frunții, trufași, aroganți și necredincioși/fără-de-lege (υπερφίαλοι καί αθέμιστες).

Nici ei nu lucrează câmpul și nu sunt „sitofagi”, adică „mâncători de pâine”, ca oamenii obișnuiți. Pământul lor, care i se pare lui Ulise cel mai gras și mai bun pe care-l văzuse vreodată și, cum nu era cel al Itacăi, rodea numai grâne și viță de vie sălbatice.

De altfel, cu vinul bun, pe care-l adusese cu el, îl îmbată pe Polifem, mai mare între ei, ca să-l poată orbi (cu un trunchi de măslin, pomul sacru al grecilor). Pentru că vinul ciclopilor era unul acru, din struguri sălbatici.

Numele Polifem (Πολύφημος) este, și el, unul simbolic. „Palavragiul”. Polifem (despre care se spune că era „ca un zeu”) era un vlăstar al divinităților mării. O stihie: fiul lui Poseidon și al nimfei Thoosa sau „Apa cea repede”, fiica, ea însăși, a unui vechi, zeu marin, Forkis (fiul lui Pontos, Marea, și al Gheei, Glia).

Descrierea lumii barbare a ciclopilor este unul din cele mai importante locuri din Odiseea. Spunând Homer ce nu aveau ei, spune, indirect cât de avansată era civilizația grecilor în secolul al VIII-lea î. Hr. Ciclopii nu aveau: adunare și nici Agora, instituții, religie, legi, justiție, societate, agricultură, corăbii, comerț. Prin urmare, nimic din cuceririle civilizației. Trăiau în peșteri, erau barbari și antropofagi.                                          

                      Ulise orbindu-l pe ciclopul Polifem

Nu mai puțin interesante sunt și numele pețitorilor Penelopei care râvneau la femeia, la averea și la tronul lui Ulise, pețitori despre care Homer zice că „nu erau nici cu mintea-n cap, nici drepți” (ούνοήμονεςουδέδίκαιοι/2,282, trad. Z.L.). Cele care vorbesc de la sine sunt:

Anti-noos (Αντινόος), literalmente: anti-minte, necugetatul. Era fiul lui Efpitis (Ευπείθης), cel ușor de convins, ascultătorul, docilul, manipulabilul.

Amfi-nomos (Αμφίνομος), cel care interpretează legea după cum vrea.

Amfi-medon (Αμφιμέδων), cel ce umblă cu două măsuri, duplicitarul.

În schimb, pe porcarul lui Ulise îl cheamă Eumeu (Ευμαίος), nume ce înseamnă fie „cel ce menește de bine/dorește cu ardoare binele” (din particula eu/ευ, bine, și verbul meome/μαίομαι, a dori cu ardoare, a meni… fie …

… „maica cea bună” (din aceeași particulă eu/ευ, bine, și „mea”/μαία, maică, mamă, doică …

… pentru că Eumeu a fost acela care l-a adăpostit și l-a îngrijit pe Ulise și i-a fost ca o mamă grijulie, după ce a pus piciorul în Itaca, preschimbat de Atena într-un cerșetor zdrențăros.

O făcuse pentru că străinul cerșetor era doar … aproapele lui. De altfel, grecii lui Homer credeau că orice străin le bate la poartă e sfânt. Trimis de zei sau un trimis al zeilor. Care îi încearcă sau îi cercetează. Și că, primindu-l și ajutându-l, o fac în primul rând pentru divinitate.

***

Astăzi Grecia se află în centrul atenției comunității internaționale poate mai mult ca niciodată și o așteaptă o lungă „odisee”. Un exercițiu al înțelepciunii și al răbdării. Din fericire grecii au la îndemână un sfat bun, chiar sfatul Fondatorilor civilizației europene (care se întâmplă să fie chiar proprii lor strămoși): „…să nu fie omul niciodată călcător de lege…” (Μήτίςποτεπάμπανανήραθεμίστιοςείη/Odiseea, XVIII, 141, trad. Z.L.).

 Notă: traducerea citatelor din Odiseea aparține lui George Murnu, în afara celor cu mențiunea „trad. Z.L.”.

LUCRĂRI CONSULTATE

Walter F. Otto, Zeii Greciei

Felix Buffiere, Miturile lui Homer și gândirea greacă

Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru

Charles Freeman, The Greek Achievement

AUTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA, http://www.ghemulariadnei.wordpress.com