...Sau Adevăruri care Dor și Deranjează
„Cum cel mai important lucru pe care l-am trăit este chiar scrierea acestei cărţi, am agăţat pe firul genezei «Marii Spovedanii» tot ceea ce mi s-a părut mai relevant pentru a descrie Sistemul, păpuşarii lui şi cauzele care au dus la instaurarea sa. Nu am uitat nimic din ceea ce am făcut şi vreau ca măcar generaţiile viitoare să înveţe ceva din experienţa mea” - Cristian Sima în 2015, la lansarea primului volum al cărții „Marea Spovedanie a brokerului fugar”.
15 Noiembrie 2020, teaser din vol 1 revizuit si adaugit,
„Editorul de pe Internet. Costel Postolache
Editarea şi lansarea acestei cărţi, atât a primului, cât şi a celui de al doilea volum, mi-au creat cele mai mari probleme.
Aşa cum v-am povestit deja, cartea am început s-o scriu la ideea lui Robert Turcescu şi la încurajarea lui Gabriel Liiceanu. Domnul Liiceanu m-a îndemnat să-mi povestesc viaţa, deşi eu nu credeam că aş avea talent la scris.
Scrisesem articole economice şi pamflete, ba chiar şi o parodie în versuri după cei „Zece negri mititei”, dar mi se păreau scriituri de un mare amatorism. Domnul Liiceanu a subliniat că istoria ultimilor ani se va învăţa din cărţi de memorii, şi nu din cărţile de istorie pentru că doar participanţii direcţi la evenimente pot descrie cu lux de amănunte ultima decadă a comunismului, revoluţia şi, mai ales, greaua tranziţie sau, mai bine zis, continua tranziţie, în care ne aflăm şi astăzi.
Mi-a şi dat exemplul cărţii lui Florescu: „Memoriile unui cafegiu” sau cartea Anniei Bentoiu: „Timpul ce ni s-a dat”.
Sceptic, dar conştient că memoriile mele nu sunt altceva decât acrobaţiile pe firul vieții ale unei persoane prea romantice pentru timpurile ei, am acceptat să mă apuc de scris. Domnul Liiceanu a fost foarte drăguţ şi mi-a pus la dispoziție serviciile doamnei Oana Bîrnă, care urma să-mi corecteze textul.
Scepticismul meu referitor la această carte a crescut şi mai mult după ce am primit un email elogios de la domnul Liiceanu, căruia îi dădusem să citească primele 80 de pagini scrise. Am învăţat în această viaţă agitată să mă feresc de cine mă laudă exagerat, fără să-mi facă nicio critică. Deşi în marea noastră majoritate preferăm laudele criticilor, apreciem tacit mult mai mult când ni se spune ce să nu facem, decât când ni se spune ce să facem.
Până şi femeile frumoase în căutare de adulaţii îi apreciază mai mult pe bărbaţii care se vor ocupa cu a le corecta defectele, decât pe cei care le hiperbolizează frumuseţea. Este logic, calităţile ni le ştim bine şi le punem pe masă mereu, defectele le ascundem şi, când cineva ni le arată cu tandreţe, devenim brusc interesaţi, chiar dacă nu vom recunoaşte asta niciodată.
Am prostul obicei de a-mi scoate femeile la tablă, în privat, lucru care iniţial deranjează, dar care şi atrage. Până la urmă, toate fostele mele iubiri au fost impresionate de faptul că m-am ocupat de defectele lor, şi nu de complimentele făcute.
Bref, doamna Bîrnă a început să se amestece, cu timpul, nu doar în forma scriiturii mele, ci şi în conţinut. Eu voiam să mă spovedesc pe bune, direct şi cu o dură sinceritate, chiar dacă asta însemna să-mi pierd din aureolele câştigate. Doamna, însă, căuta o scriitură care să nu-i deranjeze pe prietenii Editurii Humanitas, de exemplu pe preşedintele Băsescu. Aşa că, cu timpul, nu am mai scris şi proiectul cărţii a cam fost abandonat.
La începutul anului 2015, fostul meu coleg de liceu Marian Ursu, profesor de română, un pic jenat pentru că avea faţă de mine o datorie veche de zeci de ani, mi-a propus să mă ajute să-mi corectez cartea dacă doresc s-o continui, aşa, în schimbul datoriei. Și astfel am reînceput să scriu.
Marian a făcut enorm pentru aceste două cărţi. A corectat cu atenţie, nu a schimbat nimic din sensul frazelor şi a încercat mereu să mă încurajeze să scriu exact aşa cum povestesc pe la petreceri, ceea ce se pare că a fost o reţetă de succes.
Am scris mult în iarna lui 2015 şi cartea prinsese contur. Am început să dau teasere din ea pe Facebook, ceea ce a provocat sute de comentarii şi multe discuţii, culminând cu apariţia celebrului Moş Crăciun.
Moş Crăciun era un nickname de pe Facebook, în realitate fiind fostul agent al Securităţii lui Ceauşescu, serviciul DIE, Avraam Segal, omul care a participat direct la încercarea de asasinare a lui Emil Georgescu de la Radio Europa Liberă. Comunist convins, susţinător fervent al lui Ceauşescu, frustrat de faptul că el nu a intrat în gaşca securiştilor ce au făcut avere după revoluţie, Moş Crăciun a tăbărât pe textele mele, încercând să convingă audienţa de neveridicitatea poveştilor mele cu Securitatea. De fapt, era convins că eu fac parte din noile structuri ale serviciilor din ziua de astăzi, pentru că nu-şi putea închipui cum de aflasem numele lui real.
Povestea cu deconspirarea lui Moş Crăciun e una banală: amica mea Ileana, bancheriță la Lombard Odier şi apoi la Credit Suisse Geneva, se ducea în vacanţă în România în deltă, la o pensiune. Acolo, era şi Avraam Segal, acum cetăţean canadian, care se ocupase la începutul anilor ‘90 de înfierea de copii, fiind amestecat în scandalurile vremii. Pe terasa pensiunii, Segal, alias Moş Crăciun, scria liniştit pe pagina mea de Facebook când a fost surprins de Ileana şi aşa am aflat cine e.
Recepţionera i-a spus cine e personajul, că doar avea paşaportul său şi eu am aflat misterul.
Capitolele cu Moș Crăciun, pe care le-am scos din ediţia a doua, sunt foarte interesante, mai ales că redau ad litteram, cu o minimă corectură ortografică, sute de ore de discuţii publice pe Facebook în care omul nu pridideşte să se laude, inclusiv cu crimele ceauşiste la care a luat parte. Evident, la noi justiţia nu se amestecă în trecutul foştilor securişti, cum nu se prea amestecă nici în prezentul lor.
Tot Ileana mi-a povestit şi afacerea Lombard Odier - Banca Columna, când de pe contul tatălui din acte al lui Radu Dimofte au plecat către Banca Columna 400 de milioane de franci, care apoi s-au volatilizat de la sucursala Columna Zurich, condusă la acea vreme de Valentin Ceauşescu, şi cu care vechii securişti au făcut avere în tranziţie.
Dacă Voiculescu a beneficiat doar de banii de la CRESCENT, ceilalţi şi-au împărţit banii firmelor noastre de comerţ exterior, adică aşa-zişii „bani ai lui Ceauşescu”. Ceauşescu nu avea bani pentru că el controla aceste firme mixte şi toţi banii din Elveţia puteau fi folosiţi când dorea şi în interes personal.
Cum nu credea că va părăsi puterea decât cu picioarele înainte, Ceauşescu nu a avut conturi, deci anchetele nu au dus nicăieri. Dar nimeni nu a anchetat de unde aveau banii Voiculescu, Dimofte sau Popoviciu. Dacă Patriciu a plecat cu banii făcuţi din industria meditaţiilor, evident, fiind şi el agent DIE, ceilalţi au plecat cu banii ţării, volatilizaţi imediat după revoluţie.
La fel, bancherii de succes ai anilor ’90 - Negrițoiu, Pascariu, Vlad Soare sau Temeșan - au dispus şi ei, încă din 27 februarie, de fondurile firmelor mixte de comerţ exterior, unde nu s-au mai găsit lichidităţile din ‘89 sau, mai bine zis, unde nimeni nu a verificat soldurile din ‘89.
Revenind la cartea mea, tot pe Facebook am fost contactat de Costel Postolache, care deţinea atunci, în 2015, Editura Integral. Acesta s-a oferit să-mi tipărească viitoarea carte fără să-mi ceară ceva anume. Editura Integral publica tot felul de prostii - cărţi de bucate, chestii un pic mai mult decât „ose”, benzi desenate pentru adulţi... Și nu eram prea încântat.
Dar Postolache a ştiut cum să mă ia şi m-a asigurat că niciun cuvânt din carte nu va fi schimbat şi că îşi asumă riscul unor procese de calomie, pentru că toate personajele masculine din carte aveau nume şi prenume real.
Eu ştiam că am probe despre tot ceea ce scriam, dar deja eram într-un proces cu Bogdan Chirieac pentru emisiunea mea de la Jurnalul Islandez şi nu prea aveam chef de altele, aşa că am acceptat oferta. Trebuie să subliniez că, în afară de fosta mea soţie, nicio femeie din viaţa mea care apare în această carte nu are numele real. De multe ori mi se întâmplă să fiu întrebat de prieteni despre vreo figură feminină din carte şi, cum mă întreabă cu numele din carte, e nevoie să iau cartea, să recitesc, ca să ştiu de fapt despre cine vorbeşte, pentru că evident am uitat cum le-am „botezat” în carte.
Postolache a venit la St. Moritz şi acolo am bătut palma, fiind de acord să împărţim 50-50 orice profit ar urma să rezulte din vânzarea cărţii. Postolache nu a avut şi nu are nici astăzi niciun act prin care i-aş fi cedat drepturile de autor ale „Marii Spovedanii...”, la fel cum nici eu nu am vreunul din care să rezulte că el îmi datorează ceva din vânzarea cărţilor.
Postolache a tipărit iniţial 8.000 de exemplare pe care le-a aruncat în librării după lansarea de la Târgul de Carte „Gaudeamus”, iar mie mi-a trimis în occident 1.000 de exmplare, prin Victor, fostul meu şofer. În timp ce eu am epuizat rapid cărţile în Elveţia, punându-le singur la poştă şi plătind cam 12 CHF pe fiecare plic expediat din cei 20 de euro cu care vindeam cartea, Postolache mi-a spus că nu mi se prea vând cărţile.
Când am ajuns în România, în august 2016, am fost să întreb de ele în diverse librării din țară şi peste tot am aflat că s-au vândut primele 5 exemplare trimise, dar apoi nu au mai primit nici un exemplar. Postolache bagase deja editura in insolventa.
Va urma...
[citește partea a II-a, aici: https://ady-dordenaivitate.blogspot.com/2024/06/dor-de-marea-spovedanie-brokerului_18.html
Emailul de la Liiceanu:
From: Gabriel Liiceanu <liiceanu@phenomenology.ro>
To: SS SS <s05610561s@yahoo.com>; Oana Birna <koala_mea@yahoo.fr>
Sent: Sunday, December 9, 2012 5:15 PM
Subject: O lunga vorbire
Stimate domnule Sima,
Va scriu pe larg, asa cum v-am promis, despre textul pe care mi l-ati trimis ieri. Am sa fac mai intii "citeva consideratiuni" pe marginea lui, apoi am sa va impartasesc un gind editorial in privinta proiectului cartii.
Plecam de la premisa ca stiu putin sau aproape nimic despre autorul paginilor trimise. Asadar, presupunem ca nu stiu ce "va mina in lupta" scriind ceea ce ati inceput sa scrieti. Din putinul pe care mi l-ati trimis nici nu am cum sa imi dau seama. Sint obligat, altfel spus, sa ma rezum la ginduri, judecati si senzatii provocate de paginile dvoastra (dar, desigur, si de perspectiva prelungirii lor catre rezultatul final).
Primul merit al scrisului dvoastra - in masura in care este vorba de "memorii" sau de un declic autobiografic - este ca eroul nu este eroizat. Din iubire de noi, atunci cind scriem despre noi, avem inclinatia sa ne aratam mari, frumosi, destepti, importanti. Cind autorii sint barbati, ei exceleaza, de asemenea, si prin mari ispravi erotice, lasind in urma lor multimi considerabile de inimi feminine zdrobite si amintirea unor formidabile performante sexuale (vezi, de pilda, Eliade in Jurnal portughez).
Iarasi, nu putini dintre scriitorii care scriu romane au si ei grija sa se ascunda \ arate sub masca unui personaj de tipul acesta. Breban, intr-unul dintre romanele sale, s-a pus direct in scena ca un Don Juan al zilelor noastre, iar Blaga, in singurul (din fericire) roman pe care l-a scris (Luntrea lui Caron) isi incepe scrierea imaginind dialogul a doi buni prieteni - cel mai mare filozof din Romania sta de vorba cu cel mai mare poet - uniti in realitate in mod impudic in figura insasi a autorului, dar scindati in roman intr-un tragic spagat si pusi sa stea de vorba in felul asta schizofrenic si scirbos-narcisiac. Or, la dvoastra, nimic din toate acestea.
Personajul dvoastra intra in viata "la firul ierbii", neharuit fizic, imputinat, batut de colegi si de fete, neincurajat de tata. Iarasi, social, geografic si istoric vorbind, el nimereste intr-un context mizerabil al vietii. Tocmai pentru ca se asaza in opusul unui debut glorios, viata care patrunde prin lucarna acestui personaj, promite sa fie una palpitanta.
Cum se va lua la trinta eroul nostru cu ea? Revansa incepe sa se anunte din clipa in care intra in scena olimpiadele si dotarea intelectuala a personajului, dar iarasi, si aici, fara parfum de grozaveala sau de "vedeti, de fapt, cine eram eu?".
Din acest punct, totusi, cartea e banuita ca va povesti istoria unei revanse. Dar care - atentie! - s-ar putea sa devina una luata nu numai asupra celorlalti, cu mizerabilismul lor si al istoriei care i-a format, ci si asupra felului in care eroul insusi si-a condus - pina la momentul scrierii - barca propriei sale vieti.)
Al doilea merit al scrisului dvoastra e, simplu spus, ca curge. Pesemne ca, avind in singe autoevaluarea proprie omului inteligent, stiti deja ca scrieti bine. Aveti harul povestirii. Textul curge usor, nepoluat de "constiinta scrisului", de veleitati literare si de ingrediente livresti. In acest punct, nu vreau sa va spun nimic mai mult, nu vreau sa va laud o scena sau alta (sint citeva memorabile - vedeti, totusi, ca fac opusul a ceea ce promit!), tocmai pentru a nu va trezi din somnambulismul bun al scrisului dvoastra natural. Continuati, va rog, sa scrieti asa, "cu ochii inchisi", absorbit doar de firul interior al propriei dvoastra povesti. Puneti totul pe hirtie, asa cum va vine, caci muza din dvoastra are grija sa aseze partile povestirii si sa toarca firul ei asa cum trebuie.
Si acum, trec la al doilea punct al scrisorii mele. Daca telul final al discutiei noastre e cartea incheiata, atunci important e sa stiti ca ne grabim. Dar nu noi, de fapt, ne grabim, ci timpul care si-a schimbat ritmul de curgere e cel care ne mina din spate.
Ce vreau sa spun cu asta? Vreau sa spun ca ceea ce pentru generatia noastra a fost biografie este, pentru ultima generatie, istorie. Ea nu se mai recunoaste in "memoriile" noastre si, ascultindu-ne povestile, ea nu le mai percepe ca fiind si ale ei. Cu fiecare zi care trece, viata "celor de azi" evacueaza cam tot ce am trait noi.
Stiti ca sint tineri, astazi, care nu stiu cine a fost Ceausescu? Ca apar altii care nu vor sti, de pilda, cine e Geoana si, cu atit mai putin, mama lui soacra, cea pina de curind laudata de ginere pentru minunatele placinte pe care i le face? Vreau sa spun ca, cu cit intirziem mai mult, caracterul de "dezvaluire" al cartii dvoastra se va estompa. Ea va putea, daca intirzie, sa fie o buna carte de literatura, dar nu si una direct-marturisitoare.
Si inchei, spunindu-va ca, cel putin pentru timpul in care veti scrie, aveti in fata paradisul. Doar oamenii care s-au izolat citeva luni, zi de zi si ora de ora (unii, precum Kant, 12 ani) in fapta unei carti, au cunoscut betia si dulcea nevroza a drogului numit "scris". Pesemne ca cel mai puternic drog al speciei umane. Banuiesc ca, in cazul dvoastra, va fi vorba nu numai de o fericire intensa, ci si de o terapie.
Exista un timp al trairii si altul al marturisirii, a spus Augustin. (Pirdalnicul de Eugen Simion a facut din sintagma augustiniana titlul unei carti proprii din anii 70. Nu cred ca i-a dezvaluit sursa, dar chiar nu e grav. Titlul e al naibii de bun: Timpul trairii, timpul marturisirii.) Asadar, aveti in fata, locuind pe celalalt versant al thomasmann-ianului Davos, daca am inteles bine, timpul marturisirii.
Vorba dvoastra: nu cred ca aveti altceva mai bun de facut decit sa-l traiti. Ca sa zic asa, "slujind adevarul" (caci asta e suprema revansa) si punindu-va viata in ordine.
Cu ginduri bune, Gabriel Liiceanu
PS Doamna Oana Birna va va prelua deindata "editorial", ca sa va usureze sarcina si viata.
