19 septembrie 2015

Testul celor Trei Intrebari


 "Cetatea Virtuţii este Cetatea Raţiunii Divine. Căci numai, instituind Raţiunea ca Normă a Fericirii, în cetate vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională." ~ SOCRATE


Pentru ca copilul meu m-a intrebat in seara asta, cine a fost Socrate, mi-am adus aminte de o povestioara despre care nu stiu cat de adevarata este, in schimb, este plina de intelepciune. Si pentru a-mi ajuta putin copilul, am cautat si am atasat, mai jos si o descriere a vietii marelui filozof!

Dar mai intai, povestirea: 

Se spune ca in Grecia antică Socrate, era foarte mult lăudat pentru înțelepciunea lui. Într-o zi, marele filozof s-a întalnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus:

“Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?” 

Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei Intrebari.
“Trei?”
Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui.

Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?
“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
E-n regula,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu.

Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”“
Nu, dimpotrivă…”
Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?
Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.

Socrate a continuat.

Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosintei. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?” 
“Nu, nu chiar…”

Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?

Omul era învins și s-a intors, rușinat.


Viata lui Socrate

Imaginea lui Socrate, care a fost descrisa in decursul timpului foarte diferit, depinde de puterea pe care o avem de a ne insusi adevaruri si realitati existentiale. In tot cazul izvoarele ce ne stau la dispozitie, pentru a cunoaste personalitatea asa de interesanta a lui Socrate, sint precare. Socrate n-a scris nici un sistem filozofic. El obisnuia sa discute cu tineretul in gimnazii si palestre; el cauta pe me­seriasi in atelierele lor si discuta cu artistii si conducatorii treburilor publice, a caror datorie era sa traduca in realitate frumosul si binele, pentru a-i lamuri pe acestia asupra datoriei pe care o au ei de a sta in slujba acestor valori. De aceea noi nu ne putem adresa decit acelora care au scris despre Socrate. Este vorba despre Xenofon, Platon, Aristotel si, poate, dusmanul lui Socrate, Aristofanes. De o mai mare impor- tanta sint in aceasta privinta relatarile lui Platon si Xenofon. Dar nici datele acestora nu sint in deplina concordanta. De aceea in istoria filo­zofiei s-a nascut o disputa in jurul problemei, care dintre acestia il pre­zinta pe Socrate cel adevarat. Cei mai multi dintre istoricii filozofiei, care s-au ocupat cu aceasta problema, au ajuns la concluzia ca nu se poate pune mare greutate pe ceea ce spune Xenofon despre Socrate, fiindca acesta era militar si de aceea el a inteles problema Socrate mai mult dinspre o conceptie practica despre lume si viata si de aceea este indoielnic daca Xenofon a fost in stare sa priceapa corect ideea so­cratica. Este drept ca de ex. Fouillee si Doring sint de parere ca Xeno­fon reda mai credincios viziunea despre lume si viata a lui Socrate. Zeller cauta sa tina calea de mijloc, accentuind atit importanta lui Pla­ton cit si a lui Xenofon, in timp ce Joel nu accepta decit da­tele putine pe care ni le furnizeaza Aristotel despre Socrate. Dar cercetarile mai noi a-u facut dovada indubitabila ca, pentru a intelege pe Socrate, este mult mai sigur sa intrebuintam izvorul platonic si sa ne sprijinim pe expunerea congeniala a lui Platon decit pe aceea a lui Xe­nofon.

Este adevarat ca si acesta din urma a scris - in "Amintiri despre Socrate" in Apologie - cu multa iubire despre maestrul sau, dar, desi iubirea inseamna mult pentru intelegere, ea nu este totul; pentru a in­telege ceva este necesara si ratiunea. Xenofon era prea neintelegator in ale filozofiei, ca sa inteleaga figura uriasa a lui Socrate, pe cind Platon reda intr-un chip genial figura si viziunea despre lume si viata a lui Socrate. De aceea cel mai sigur izvor este "Apologia" platonica. Ea a fost elaborata sub influenta procesului si a mortii lui Socrate, si, datorita scopului pentru care a fost scrisa - justificarea lui Socrate - reda realitatea istorica cu privire la personalitatea marelui intelept.

Apologia are un temei istoric: figura lui Socrate este prezentata in ea asemenea unui portret al unui genial pictor. De asemenea si dialogurile platonice : Faidon, Criton, Laches, Charmides, Protagoras si Lysis con­tribuie la intelegerea figurii marelui atenian, desi continutul filozofic al acestora este platonic. Datele acestea pot fi completate si cu relatarile lui Xenofon si cu descrierile lui Diogene Laertius.

Socrate, cel mai intelept si cel mai virtuos dintre elini, s-a nascut la Atena, in primele luni ale anului 471 - i.Hr. in al patrulea an al Olimpiadei a 77-a. Tatal sau a fost sculptorul Sofroniscos, iar mama sa moasa Faianarete, ceea ce l-a facut pe Socrate sa considere metoda sa de a invata ca un fel de arta a "mositului" spiritual, prin care el aducea la lumina adevarul. Despre educatia lui Socrate stim numai ca tatal sau i-a pus la indemina mijloacele de a se instrui. Probabil ca si Socrate a fost educat in felul cum se obisnuia atunci, primind cele dintii notiuni in contact cu opera unui Homer, Hesiod, Solon, Eschil, Sofocle si Euripide. Dar de mare importanta pentru evolutia si educatia spirituala a lui Socrate a fost fara indoiala mediul spiritual splendid si atmosfera stralucitoare in care el a trait in Atena. Unde ar fi putut fi mai puternic influentat un tinar decit in Atena in zilele lui Pericle si in zilele in care au trait un Fidias, Zeuris si Myron ? Dealtfel, Socrate a si recunoscut acest lucru. Caci tinarul Socrate nu trebuia decit sa priveasca in jurul sau si sa-si incinte privirile cu operele geniului inaripat al poporului sau. Procesiuni sarbatoresti, recitarile in pietele publice ale versurilor lui Homer, cladirile monumentale cladite de Iktinos si Callikratos, statuile unui Fidias, Polyklet si Myron, tablourile unui Polignot si Apollodor i-au fascinat privirile tinarului Socrate. Tatal sau l-a pregatit ca sa de­vina sculptor, si se pare ca, judecat dupa opera sa ce reprezinta cele trei gratii, Socrate a ajuns departe in aceasta arta.

De asemenea nici despre pregatirea filozofica a lui Socrate nu stim multe lucruri. Platon crede ca, dupa moartea tatalui sau, Socrate a facut cunostinta cu nobilul atenian Criton, care intrevazind genialitatea lui Socrate, l-ar fi introdus in cercul inteleptilor din acea vreme, pentru a cunoaste frumusetea unei ordini mai inalte. Arta l-a deprins pe Socrate sa imite viata, in ceea ce este lipsit de viata, sa faca piatra asemenea omului; intelepciunea, dimpotriva, il invata sa imite Nemar­ginitul in marginit si sa aduca sufletul atit de aproape de frumusetea si desavirsirea originara cit este posibil in aceasta viata. In cercul acestor intelepti se crede ca Socrate ar fi gustat o initiere in toate artele si stiintele. Platon vorbeste chiar despre o perioada naturalista in evolutia lui Socrate.

Relatarea aceasta a lui Platon nu este insa verosimila. Nici ca So­crate ar fi avut profesori nu este sigur. Sigur este numai ca el a cu­noscut scrierile filozofilor antesocratici - mai ales pe acelea ale lui Heraclit si Anaxagora. Dar impulsul cel mai puternic spre filozofie Socrate l-a primit din partea sofistilor. Sofistii stiau ca constitutiile de­mocratice pretuiau nespus de mult elocventa, ca un om liber asculta bucuros fanfaronadele politice si ca setea dupa stiinta a unor tineri dor­nici de a parveni poate fi usor astimparata cu povesti. De aceea ei nu pierdeau nici o ocazie, sa se impuna printr-o elocventa sforaitoare si sa impleteasca teorii false cu fabule pline de naivitate, asa ca sa ame­teasca poporul, care ii asculta plin de entuziasm si-i rasplatea impara­teste. Principiul fundamental al acestora era, dupa cum am aratat, ca totul poate fi dovedit si in acelasi timp si respins ca neintemeiat si ca trebuie sa se traga din nebunia si prostia altora si din superioritatea proprie atitea folosea cte sint posibile. Morala pe care acesti "ne­gustori de intelepciune" o predicau poporului era tot asa de distruga­toare de inimi omenesti ca si politica lor pentru legi si pentru liberta­tea si fericirea genului uman.

Acesti sofisti se aflau in calea lui Socrate, in clipa in care el se hotari sa raspindeasca virtutea si intelepciunea printre oameni. El "a trebuit pe de o parte sa invinga prejudecatile educatiei proprii, nestiinta altora s-o lumineze, sa surpe sofistica, sa reziste rautatii, invidiei, defai­marilor si insultelor dusmanilor sai, sa poarte cu demnitate saracia, sa combata puterea ce nu era intemeiata pe drepturi morale si, ceea ce era si mai greu, sa imprastie grozaviile superstitiilor. Iar pe de alta parte sa crute si sa menajeze cugetele slabe ale concetatenilor sai, sa oco­leasca scandalurile si sa nu ironizeze influenta buna, pe care o are si cea mai naiva religie asupra moravurilor celor simpli". Toate aceste greutati Socrate le invinge "cu ajutorul unei intelepciuni ce ca­racterizeaza pe filozoful autentic, cu rabdarea unui sfint, cu hotarirea unui erou si cu pretul pierderii tuturor bunurilor pamintesti si a tuturor placerilor terestre". Relativismului ucigator de suflete al sofistilor Socrate ii opune nestramutata credinta intr-un Logos etern, ca singurul fundament al existentei veritabile, pentru realizarea careia el a jertfit totul si sanatate si putere, comoditate, linistea vietii si, la sfirsit, chiar viata. Dar prin felul cum a inteles Socrate sa se puna in slujba acestui Logos, el a ranit de moarte si a demascat sofistica tuturor veacurilor. Cum a facut el acest lucru, vom arata mai departe.

Viata lui Socrate se afla intr-o deplina concordanta cu principiile pe care el le reprezenta, caci pentru el a filozofa insemna, in ultima analiza, a imbina ideea cu viata, teoria cu practica. Aceasta se vede si din faptul ca Socrate a avut o atitudine demna de cetatean, caci el a luat parte la trei razboaie peloponeze, dovedindu-se a fi un soldat destoi­nic si viteaz. In lupta de la Potideia el i-a salvat, printr-o fapta eroica, viata lui Alcibiade. Toate descrierile il prezita pe Socrate ca pe un barbat de o mare forta fizica si spirituala; o natura tare si tenace, sever fata de sine si lipsit de pretentii, curajos in lupta, rezistind greutatilor si incercarilor. Stapinirea de sine nu era linistea unei naturi in care nu era nimic de stapinit, ci dimpotriva forta unui spirit mare, care isi stapineste senzualitatea vulcanica si un temperament plin de pasiune. Viata sa era o pilda de cumpatare si sobrietate. Se spune ca in asediul orasului Potideia, care s-a facut pe un ger grozav, singur Socrate nu se sinchisea de asprimea gerului, ci umbla descult si dezbracat prin zapada, in lagar a izbucnit molima si, dupa relatarile lui Diogene Laertius, sin­gurul care a ramas neatins a fost Socrate, ceea ce dovedeste ca acesta reusise sa-si oteleasca trupul prin exercitii si cumpatare. El nu negli­jase nici sufletul, caci se mai spune ca Socrate era vazut ore intregi in aceeasi pozitie meditativa, adncit in reflexiuni filozofice, ca si cind spiritul sau n-ar fi in corp, cum zice Aulus Gelius.

Dupa terminarea campaniilor militare Socrate se intoarce la Atena. Ce curios trebuie sa fi impresionat pe atenieni aparitia acestei personali­tati uriase, care nu pretuia bunurile materiale ale vietii, ci era mereu miscat de nazuinta neistovita de a descoperi adevarul si de o iubire nemarginita pentru cele spirituale. Gindirea lui Socrate era indreptata spre lumea interioara a omului si de aceea pe el il interesa lumea exter­na numai in masura in care aceasta trebuie sa fie stapinita de gindire.

Dar acest lucru nu insemna ca Socrate era strain de lume si viata cotidiana a omului. Nu, dimpotriva, intreaga lui viata s-a petrecut in raporturile cele mai strinse cu concetatenii sai. Cind si datorita cui si-descoperit el profesiunea sa de filozof nu stim nimic sigur. Sigur este numai ca activitatea sa incepe in 424 i.Hr. cind este cunoscut in in treaga Atena, dupa cum ne relateaza "Norii" lui Aristofan, in care se arata ca este numit pe nedrept "metereolog", ceea ce inseamna sofist si ateu. Piesa lui Aristofan - prezentata in a. 423 i.Hr. - dusmanul lui So crate, a jucat un rol funest in procesul intentat filozofului de Anytos Meletos si Lycon. Caci in aceasta piesa Socrate este prezentat ca locuim o "casa a gindirii". Un atenian cinstit vine la Socrate pentru a invata cum sa faca dovada in fata judecatorilor ca el nu este vinovat, desi este vinovat. Atenianul intrind in locuinta lui Socrate il vede pe acesta agatat de tavan, intr-un cos, privind la soare, ce nu mai este o fiinta divina, ci numai un glob incandescent.

Socrate n-a scris nimic. El obisnuia, dupa cum am mai amintit, sa innoade convorbiri cu concetatenii sai prin pietele publice, prin palestre si mai ales cu tinerii prin gimnazii, cu scopul vadit de a le cerceta cunos­tintele, a le dezvalui ignoranta lor si a-i deprinde la activitatea proprie si la o cultivare proprie. In felul acesta, fara sa aiba raporturi de edu­cator cu cineva si fara sa pretinda de la cineva un onorar, asa cum fa­ceau sofistii, Socrate devine totusi un conducator iubit al unui cerc de elevi, care apartineau mai ales clasei avute din Atena.

Din acest motiv unii dintre cercetatorii vietii acestui filozof il con­sidera a fi un fel de "profet" religios. Aceasta fiindca Socrate cauta ca, in filozofia sa, sa imbine ideea cu viata si existenta omului. Pentru So­crate rostul ultim al filosofiei era edificarea si zidirea intru adevar a existentei omului. Din acest motiv, ceea ce misca gindirea si dialectica lui Socrate nu este pasiunea pentru teorie si speculatia abstracta, ci ne­linistita nazuinta de a sili pe om, ca acesta sa-si transforme viata si existenta intr-o continua marturie a adevarului descoperit; de a sili, deci, pe om, ca acesta sa-si transforme viata si existenta prin imbinarea ideii cu fapta sa. De aceea Socrate nu comunica niciodata interlocuto­rilor sai adevaruri de-a gata, ci, dupa cum am mai amintit, prin stra­zile si pietele Atenei, prin atelierele artistilor, prin casele particulare, unde el era invitat, ori unde intilnea oameni, Socrate ii oprea si-i pro­voca la discutii asupra problemelor : ceea ce este drept si nedrept, bine si rau, sfint si nedemn ; care este cea mai buna forma statala, ce este evlavia si virtutea ? Si Socrate nu facea acest lucru teoretizind, asadar comunicind interlocutorilor sai parerea lui, pe care acestia s-o accepte, ci el pleca de la parerile curente ale acestora, ce nu erau pe nimic in­temeiate, pentru ca, prin discutie, sa le combata si sa indice astfel drumul spre adevar. Smerit asculta Socrate pe vestitii sofisti, cum acestia entuziasmau poporul cu elocventa lor orbitoare si cu frazeologia lor sforaitoare si eronata. La sfirsitul cuvintarii sofistului, ascultatorii aplauda. Unul singur nu aplauda : Socrate. Se pare ca acesta n-a inteles ceea ce a spus maestrul sofist si de aceea indrazneste sa-i puna acestuia o intrebare. Sofistul ii raspunde prompt. Socrate pune insa o alta in­trebare, care arata clar ca raspunsul sofistului nu este predicatul corect al intrebarii, care sa completeze intrebarea pusa. Raspunsul sofistului este mai nesigur. Socrate intreaba mereu si mereu si raspunsurile so­fistului sint tot mai nesigure si mai ezitante, pina cind, zapacit de logica nemiloasa a lui Socrate, este silit sa recunoasca : "Sigur, Socrate, tu ai dreptate, asa nu poate fi". Dar atunci, insista Socrate, cum este ? "Atunci, raspunde sofistul, eu nu stiu aceasta" ! "Vezi, zice Socrate, si mie mi se pare ca amndoi nu stim care este adevarul" si pleca mai departe. Prin aceasta metoda, asupra careia vom mai reveni, Socrate combate cu suc­ces deplin pe sofisti si spoiala stiintifica a timpului sau, pe care acestia o favorizau si o cultivau.

Marturisirea ironica pe care o facea Socrate la sfirsitul discutiei cu sofistii si anume : "eu stiu ca nu stiu nimic", este de fapt o declaratie de razboi impotriva luciferismului sofistilor si a spoielii de cultura a timpului sau. Ea este o arma cu care inteleptul a combatut frivolitatea sofistilor, care, dupa cum am amintit, nu erau entuziasmati de adevar, ci numai de succesul lor practic si gloria pe care le-o aducea o pseudo-stiinta. Frivo­litatea ii ducea pe sofisti la o vanitate nemasurata, care-i facea sa creada ca ei erau gata pentru orice intrebare cu un raspuns definitiv. Socrate opune acestei frivolitati smerenia in fata adevarului. Despre lucrurile care depaseau orizontul stiintei sale el admitea ca nu stie nimic, dar recunostea ca este chinuit de nazuinta de a le cunoaste. Asa se face ca oracolul de la Delfi il numeste "cel mai intelept dintre muritori". "In­telept este Sofocle, mai intelept este Euripide, dar cel mai intelept din­tre oameni este Socrate" a spus Phytia. Desi prin aceasta afirmatie Phytia voia sa-l linguseasca pe Socrate, totusi ea cuprinde un mare ade­var. Auzind despre aceasta Socrate a raspuns plin de smerenie : "Stiti pentru ce Apollon m-a proclamat cel mai intelept dintre oameni? Fiindca ceilalti cred ca stiu ceva, ceea ce de fapt ei nu stiu; eu insa vad si ad­mit, ca tot ceea ce stiu se reduce la ceea ce eu nu stiu".

Gloria lui Socrate s-a raspindit in intreaga Grecie. Se spune ca cei mai invatati oameni ai vremii veneau la Atena, ca sa-l asculte pe acest genial intelept. Unii dintre ei si-au expus chiar viata numai sa poata fi citeva clipe in apropierea lui Socrate. Atenienii au interzis cu pedeapsa capitala megarenilor de a calca pamintul orasului lor. Euclide din Megara, un elev si prieten al lui Socrate, nu s-a lasat impresionat de aceasta pedeapsa, ci noaptea, travestit in femeie, parcurgea 20 de mii de pasi din Megara la Atena, ca sa-l asculte pe Socrate, iar la revarsatul zorilor se intorcea acasa. Inca odata Socrate a fost nevoit sa ia parte la o campanie impotriva Beotienilor. Atenienii pierdura lupta la Delium si au trebuit sa se re­traga in graba. Socrate s-a purtat si de data aceasta nespus de vitejeste, ceea ce l-a facut pe Laches sa spuna: "Daca toti si-ar fi facut datoria, asa cum si-a facut-o Socrate, aceasta zi n-ar fi fost atit de neferi­cita".

Preotii pagini, oamenii politici si mai ales sofistii, in ochii carora Socrate era asemenea unui spin, se folosira de lipsa lui Socrate, pentru ca sa ridice poporul impotriva acestuia. Asa se face ca la intoarcerea sa in Atena, Socrate gaseste un partid, care-i jurase moartea si care folosea orice mijloc ca sa-l defaimeze. Aceia care formau acest partid l-au pla­tit pe Aristofan, poet si scriitor de comedii, ca acesta sa scrie o comedie in care eroul principal sa fie Socrate, un erou care sa trezeasca dispretul si risul publicului. Aristofan a si scris aceasta comedie, despre care am amintit mai sus, si care purta titlul "Norii". Socrate era asa de preo­cupat de lumea lui interioara si de problemele mari ale vietii morale, incit isi neglija cu totul exteriorul sau. El umbla descult si imbracat cu o manta uzata. Faptul acesta joaca un rol foarte important in comedia lui Aristofan, fiindca prezentarea lui Socrate in aceasta stare exterioara il punea pe acesta in contrast cu nazuintele poporului atenian, care punea mare pret pe frumusetea si pompa exterioara. Dar nu numai atit, ci, dupa cum am mai amintit, Aristofan ii punea in gura lui Socrate si idei pe care acesta nu le-a afirmat niciodata, ci erau ale lui Diogene din Apollonia si ale lui Anaxagora - prezentindu-l pe inteleptul antic ca fiind un sofist. Piesa lui Aristofan tindea sa-l faca pe Socrate de risul publicului, caci ea il prezenta ca pe un filozof ridicul, care pluteste cu gindurile lui in nori si nu pe pamint; o idee ce-si are originea in cre­dinta, raspindita de influenta sofistilor, ca un astfel de om, care sa iu­beasca adevarul, fara sa se gindeasca la foloasele personale, nu poate exista.

Socrate nu frecventa teatrul decit atunci cind se reprezentau pie­sele lui Euripide. Dar in ziua in care s-a reprezentat comedia "Norii", Socrate se gasea in teatru. El se aseza ostentativ in mijlocul teatrului, ca sa poata fi vazut de toata lumea si sa fie comparat cu eroul din piesa, in acest loc el a ramas pina la sfirsitul piesei. Atitudinea lui Socrate a trezit admiratie si respect si prin aceasta rezultatul scontat de dusmani a fost nul. Dar acestia n-au dezarmat, ci au cautat sa-l urmareasca pe Socrate, pina cind au si reusit sa-l rapuna, fara sa observe, cum asa de frumos se exprima Kinkel, ca, cu distrugerea lui Socrate, ei distrug toto­data cea mai nobila parte a existentei lor.

Ocazia aceasta s-a ivit in 399 i.Hr., cind dramaturgul Meletos in unire cu politicianul Anytos si cu Lycon l-au acuzat pe Socrate ca a in­trodus zei straini si ca a sedus tineretul, indemnindu-1 la rau. In actul de acuzare Socrate este invinuit - dupa relatarile lui Platon - ca el face, prin metoda lui, ca lucrul sau sa apara a fi bun, asadar ca el este un sofist si ca actioneaza impotriva legilor statului si ca, dupa cum am amin­tit, invata tineretul sa nu respecte zeii orasului, fiindca el vorbeste des­pre un zeu nou. Acuzatia de "asebie" a fost cea mai grava. Din aceasta pricina acestia cer ca Socrate sa fie condamnat la moarte. Archonul Basileus, care reprezenta in toate chestiunile religioase statul, s-a sesizat de acuzatia pe care cei trei o aduceau lui Socrate si-l chema pe acesta in fata celor 500 de jurati, care formau tribunalul ce trebuia sa-l judece pe filozof. Apararea lui Socrate in fata acestui tribunal este cea mai mareata marturie a unui spirit mare despre o putere, care dirijeaza lumea si destinul oamenilor : despre Logos. 

Probabil ca acuzatorii au crezut ca, prin acuzatia lor, ei isi vor realiza scopul „ probabil ca le-a trecut prin gind presupunerea ca Socrate nici nu va apare in fata judecatorilor, ci ca el va urma exemplul de altadata al lui Anaxagora si Protagoras si prin fuga se va sustrage ju­decatii, caci, dupa legile ateniene, Socrate avea posibilitatea sa faca acest lucru si printr-o exilare de bunavoie sa se sustraga condamnarii.

Dar Socrate apare in fata juratilor cu intentia sa solutioneze acest conflict. Astazi noi nu cunoastem precis cum s-a desfasurat procesul si nici, cuvint cu cuvint, cum s-a aparat Socrate in fata judecatorilor sai. Ceea ce stim despre acest proces, cunoastem din relatarile lui Pla­ton si Xenofon. Din aceste relatari stim ca, chiar de la inceputul proce­sului, Socrate a avut o atitudine dirza si demna. Era obiceiul la grecii antici ca acuzatii - mai ales aceia carora li se aduceau acuzatii grave - sa caute ca, prin rugaminti si plinsete, sa inmoaie inima judecatorilor. Unii mergeau chiar atit de departe, incit aduceau in fata judecatorilor si copiii si rudeniile lor, pentru ca tinguielile acestora sa induioseze si sa influenteze pe jurati. Socrate refuza sa faca acest lucru, nu din pricina ca el ar fi ignorat pe judecatorii sai, ci pentru ca el socotea ca o aseme­nea purtare ar fi nedemna pentru el si orasul sau. Intreaga sa viata So­crate a pus-o in slujba adevarului si a virtutii, fara sa-i pese de urmari si acum, aproape de granita vietii - el implinise 70 de ani - sa-si pa­raseasca postul sau ? Socrate nu pretinde de la judecatorii sai indurare, ci dreptate ! Prietenii si elevii lui i-au pregatit apararea, pe care insa Socrate o refuza. La intrebarea daca el si-a pregatit apararea, Socrate a raspuns : Cea mai buna aparare a mea, pe care o pot face, este aceea ca eu n-am facut in viata mea nimanui ceva nedrept! Dar prin aceasta atitudine demna si dirza Socrate a infuriat pe judecatorii sai si astfel el si-a pecetluit soarta. El a fost condamnat la moarte, nu atit pentru ca judecatorii l-ar fi gasit vinovat, cit mai ales pentru demnitatea si dirzenia cu care si-a dovedit nevinovatia. Caci inteleptul a avut convinge­rea nestramutata ca el si-ar distruge vesnica idee a existentei sale daca s-ar cobori sa faca fapte ce i-ar terfeli demnitatea.

La proces acela - care a sustinut mai intii acuzarea a fost Meletos. In Apologia platonica Socrate ii raspunde acestuia asa de logic incit il impinge pe Meletos intr-o infundatura fara nadejde de iesire. Este po­sibil ca, daca ar fi vorbit impotriva lui Socrate numai Meletos acesta sa fi fost declarat nevinovat. Dar dupa acesta s-a ridicat si a vorbit Any­tos, un vorbitor de talent si un politician de mina intii. Acesta a vorbit scurt, dar foarte elocvent, cernd ca procesul sa se termine cu condam­narea lui Socrate.

Socrate - asa cum relateaza Apologia platonica - a inceput sa vorbeasca aparindu-se, rar si sigur, senin si convingator, in tumultul si tulburarea juratilor. El isi incepe apararea citind afirmatia Pythiei care l-a declarat a fi cel mai intelept barbat. In ceea ce priveste acuzatia care i se aducea, ca el strica tineretul, Socrate aduce argumentul ca, daca el ar fi facut un asemenea lucru, si-ar fi facut siesi rau, ceea ce este o contrazicere, fiindca numai oamenii rai fac rau omului. In acest caz, ar fi contribuit la propagarea raului prin inmultirea oamenilor rai. Socrate insa numeste tinerii, care au stat in jurul sau si dintre care nici unul nu s-a dovedit a fi rau. Pythia l-a numit cel mai intelept dintre mu­ritori si aceasta intelepciune consta, zice Socrate, in examinarea sa proprie si a altora ; in lamurirea problemelor adevaratei existari in comuni­tatea istorica a statului. Mereu si mereu accentueaza Socrate ca aceasta este menirea sa divina. Socrate ii lamureste pe atenieni adresindu-se acestora : "Eu v-am ascultat, atenieni, in razboi pina la moarte - asa ca ar fi o tradare daca eu as parasi - de frica - postul la care m-a asezat Zeul. Caci aceasta este menirea vietii mele, ca sa-mi traiesc viata in cautarea intelepciunii si in autoexaminarea mea si a altora... Asa am procedat cu tineri si batrini, cu prieteni si cetateni, cu straini si mai ales cu voi cetateni, care-mi sinteti mai apropiati. Caci, sa stiti, ca asa mi-a poruncit Divinitatea. Si eu cred ca niciodata statului nu i s-a facut un mai mare bine, ca acest serviciu, pe care eu il fac Divinitatii".

Iar cu privire la acuzatia ca el vrea sa introduca un nou zeu, So­crate o combate prin aceea ca el este departe de a nega glasul acelui "Daimonion" si ca cine crede in demoni, trebuie sa creada si in zei, caci si acuzatorii sai recunosc ca demonii sint fiii zeilor. Sensul adinc al aces­tei afirmatii este urmatorul : indata ce eu sint pe cale sa fac ceva rau, ma avizeaza o voce divina , acela pe care-l conduce prin viata glasul Divinitatii, cum ar putea sa se indoiasca de existenta acesteia ?

In urma apararii sale se crede ca Socrate a fost totusi declarat vi­novat cu o majoritate de 60 de voturi. Acum urma, potrivit obiceiului la Atenieni, ca Socrate sa-si aleaga pedeapsa, pe care o merita. Socrate s-a declarat gata sa plateasca o suma de bani, desi el nu este vinovat, fiindca el n-a facut decit bine concetatenilor sai. La aceasta propunere a lui Socrate judecatorii sai s-au infuriat si l-au judecat din nou si l-au condamnat - invinuindu-l mai ales de asebie - cu o majoritate si mai mare de voturi (360) la moarte.

Acuzatia de asebie era foarte frecventa in Grecia antica. Ea era intrebuintata ca un mijloc prin care erau inlaturati potrivnicii politici. Dupa cum am mai amintit, sofistul Protagoras, Anaxagora si alti filozofi antici au fost alungati din Atena fiind urmariti pentru vina de asebie. Aceasta arma a fost intrebuintata si impotriva lui Socrate. Acuzatia a fost foarte iscusit formulata si Socrate a fost condamnat la moarte. In "Apologia" sa Platon ne istoriseste ca, la auzul sentintei, Socrate n-a fost deloc impresionat, ci a tinut sa vorbeasca atit acelora care au votat impotriva lui, pentru condamnare, cit si acelora care au votat pentru achitarea lui. Judecatorilor sai Socrate le-a spus cu hotarire ca ei nu-si vor atinge scopul, condamnindu-l nevinovat la moarte, fiindca el nu se teme de aceasta, ci o considera a fi un bine.

Dupa condamnare, Socrate este dus in inchisoare. In drum spre aceasta, el intilneste citiva dintre elevii sai, care erau deznadajduiti de faptul ca Socrate, maestrul lor iubit, a fost condamnat la moarte. "De ce plingeti ?" - ii intreba Socrate - "oare nu m-a condamnat la moarte natura in clipa in care m-am nascut ?" Iar lui Apollodor, care nu putea intelege ca Socrate sa moara fiind complet nevinovat, Socrate i-a raspuns zimbind : "Ai vrea sa mor mai bine vinovat ?"

Platon, genialul elev al lui Socrate, nu ne-a transmis numai modul; in care s-a desfasurat procesul acestuia, ci el ne mai relateaza si felul in care si-a petrecut maestrul sau iubit ultimele zile pina in ceasul mor­tii. Socrate a mai trait in inchisoare o luna. Aceasta din pricina ca con­damnarea lui Socrate a cazut tocmai in timpul sarbatoririi "Deliilor" si o lege interzicea ca in acest timp sa fie executat vreun cetatean. In timpul acesta Socrate a fost cercetat in inchisoare de elevii si prietenii sai, care n-au lasat nimic neincercat, ca sa-l salveze de la moarte. Criton a mers atit de departe, ca a mituit pe pazitorii inchisorii, asa ca Socrate ar fi putut fugi. Un singur lucru n-a putut Criton sa induplece la acesta: caracterul moral si convingerea nestramutata ca, daca el ar fugi din inchisoare, ar da dreptate judecatorilor sai. Aici se vede nespus de clar, ceea ce am amintit si mai sus, ca la Socrate viata si filozofia: erau una, ca, asadar, el filozofa traind si traia filozofind. Caci desi Criton incearca in toate chipurile sa-l determine pe Socrate sa fuga, acesta ramine neinduplecat in convingerea sa, ca trebuie sa respecte legile sta­tului. Ba ceva si mai mult. Dupa relatarile lui Platon, Socrate il face atent pe Criton asupra faptului ca, daca el ar da urmare soaptelor priete­nilor si ar fugi, nu si-ar distruge el intr-o clipa ioata opera vietii sale ? Acuzatorii sai l-au invinuit ca el strica tineretul si s-au gindit, de­sigur, cind i-au aruncat invinuirea aceasta, ca a indemnat tineretul la nesupunere fata de legile statului. Dar el, Socrate, a preamarit mereu dreptatea si cunoasterea de sine ca fiind cele mai inalte virtuti si cum sa nege aceste virtuti prin mituirea paznicilor si prin fuga? Nu ar de­veni el necredincios fata de cel dintii principiu al filozofiei sale, dupa care viata buna si dreapta este mai valoroasa decit toate bunurile vie­tii ? Ca un ultim argument, pe care il aduce Criton, este acela, ca ce va crede posteritatea despre prietenii si elevii sai, care l-au lasat sa moara nevinovat. Raspunsul pe care-l da Socrate la acest argument al lui Criton este de o maretie fara seaman. El ii aminteste lui Criton ca si aici de mare importanta nu este parerea, ci stiinta, ceea ce inseamna cunoas­terea proprie de sine. Multimea se inseala si merge pe cai gresite si de aceea parerea acesteia n-are nici o valoare. El, Socrate, a spus multe lucruri despre bine si despre dreptate si de aceea, prin faptul ca ramine credincios celor spuse, nu se teme de judecata celor nestiutori. Ceea ce il intereseaza pe Socrate este grija de sufletul sau, de nemurirea aces­tuia, pe care el nu vrea s-o piarda printr-o fapta nedreapta, pe care ar savrsi-o. Acesta este raspunsul pe care Socrate il da lui Criton. La temelia acestei conceptii se gaseste principiul inalt socratic dupa care a suferi pe nedrept este mai bine decit a faptui raul.



Ultimele zile pe care Socrate le-a petrecut in inchisoare au fost inchinate filozofiei. Problema in jurul careia s-au invirtit toate discu­tiile filozofice in aceste zile a fost aceea a nemuririi sufletului. Faidon, genialul dialog platonic, ni-l prezinta pe Socrate in mijlocul elevilor sai, filozofind pe aceasta tema importanta. Conceptia lui Socrate despre moarte urmeaza din convingerea ca numai binele si dreptatea au valoare vesnica, ca pentru om este greu, daca nu chiar imposibil, sa ajunga la un concept ultim despre un lucru. Dar pentru Socrate este sigura con­vingerea ca dreptul nu poate sa sufere o paguba a sufletului.

Pentru Socrate moartea isi pierde grozavia, fiindca, dupa afirmatia lui, moartea este ori un somn fara vise, ori o nemurire individuala a sufletului. In oricare dintre aceste cazuri dreptului nu i se poate intimpla nici "dincolo" nici un rau. Socrate vorbeste, zice Apelt, "despre ne­murirea sufletului intr-o clipa, in care el se afla in pragul vesniciei... vorbei trebuia sa-i urmeze in curind justificarea prin fapta"... Pentru Socrate suprema fericire se afla in cunoasterea de sine si, daca el ac­cepta ideea nemuririi individuale, inseamna ca el va continua sa caute adevarul si in viata de dincolo. Acolo, zice el, se va intilni cu inteleptii tuturor veacurilor.

Rezistind, prin marimea sa morala, tuturor ispitelor vietii, Socrate ramine credincios convingerii sale, ca numai intelepciunea este un bun, iar nestiinta un rau. De aceea numai conceptiile rationale sint bune, cele rele sint toate nerationale. Socrate nu asculta, din acest motiv, decit de porunca ratiunii, al carui apologet a fost toata viata si primeste moartea senin si constient, ca prin aceasta implineste fara nici un rest, destinul de a fi un intelept. Daca ratiunea formeaza caracterul omului, atunci el nu trebuie sa se teama nici de zei. Tragica lui moarte este piatra de temelie a conceptiei sale, ce trebuie inteleasa ca fiind asezata pe doua idei mari : intii ca nazuinta dupa lumina adevarului constituie partea nobila si eterna a sufletului nostru si ca nu exista un alt mod de a marturisi adevarul, decit de a fi martor al adevarului. Prin viata si existenta proprie, el, care i-a invatat pe oameni cum sa traiasca, pentru a merita numele de oameni, a stiut sa-i invete si cum trebuie sa moara, pentru a se impartasi cu nardul vesniciei. Felul in care a murit Socrate inseamna sfirsitul unui intelept, care a avut presimtirea unui adevar etern si anume ca nu moartea este ceva rau, ci viata lipsita de o semnifi­catie superioara si ca aceasta semnificatie n-o poate injosi nici o ne­dreptate, iar moartea pentru ea n-o poate decit innobila.

Nicolae Balca

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

FREE Program from Tony Robbins

Motivatie pentru SUCCES!

My Daily Afirmations