Crăciunul
este în zilele noastre un timp al magiei, al generozităţii şi al iubirii. Este
perioada în care aproape întreaga suflare umană sărbătoreşte naşterea lui Iisus
Hristos. Acestuia îi sunt asociate astăzi o mulţime de obiceiuri adânc
împământenite cum ar fi împodobirea bradului, mersul cu colindul sau oferirea de cadouri celor dragi.
Nu
cred că există cineva care să nu cunoască în detaliu frumoasa istorisire din
evanghelii a naşterii pruncului Isus.
Totusi, câţi dintre dv. ştiu cum am ajuns de fapt să sărbătorim Crăciunul?
V-aţi
întrebat vreodată de ce decorăm pomul de Crăciun sau de ce îi învăţăm pe copiii
noştri să creadă în Moş Nicolae sau Moş Crăciun?
Veţi fi surprinşi să aflaţi care este originea
sărbătorii noastre (spun eu!!!) preferate!
Originea Crăciunului
Originile nordice
Cu secole înainte de naşterea lui Iisus, în timpul
nopţilor lungi şi geroase de iarnă, europenii sărbătoreau întoarcerea luminii
şi renaşterea naturii care urma să se întâmple o dată cu venirea mult
aşteptatei primăveri. În ţările nordice aceste sărbători erau cunoscute sub
numele de Yule.
În 25
decembrie, data solstiţiului de iarnă conform calendarului păgân, taţii
împreună cu fii aduceau din pădure cel mai mare buştean pe care îl puteau găsi
şi îi dădeau foc. Fiecare scânteie se credea că reprezintă un porc, o pisică
sau alt animal care se va naşte în primăvară. De asemenea o mare atenţie se
dădea plantelor perene care rămâneau verzi de-a lungul întregului an, dovedind
că viaţa era totuşi prezentă în această perioadă întunecată şi rece.
In
Franta exista un obicei ce se respecta an de an. In ajunul Craciunului
un bustean taiat proaspat din padure este adus in casa de capul familiei
cu cantec si voie buna. Acest bustean poarta numele "Yule" si traditia
spune ca spunand rugaciuni intreaga familie trebuie sa-l stropeasca cu ulei, sare si vin fiert.
Busteanul este pus in soba sau semineu in ziua de Craciun si nu este
lasat sa arda intr-o singura zi. El trebuie sa devina cenusa abia in cea
de-a 12-a zi.
In unele familii acest bustean este aprins de copii cu aschii din cel de
anul ce a trecut. Acest privilegiu apartine si mamelor in unele
tinuturi.
Busteanul Yule este inconjurat de multe superstitii. Daca nu se aprinde
dupa prima incercare inseamna ca va urma un an plin de ghinion, spun
unii.
Altii sunt de parere ca daca nu este aprins cu aschii din bustenul ars
la ultimul Craciun este posibil ca intreaga casa sa ia foc.
Alt mit spune ca daca in timpul anului cenusa busteanului nu este
pastrata sub paturile din locuinta este posibil ca aceasta sa fie lovita
de fulger.
Pe parcursul celor 12 zile cât trebuia să stea
aprins buşteanul, ospăţurile (adesea de-a dreptul sălbatice) se ţineau unul
după altul. De fapt era singura perioadă din an când carnea era prezentă din
abundenţă, deoarece atunci se sacrificau majoritatea animalelor din bătătură
pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească iarna aspră care bătea la uşă.
Fiind un timp în care demonii şi spiritele bântuiau nestingherite pe afară, se
părea că statul în casă reprezintă cea mai înţeleaptă soluţie de urmat.
Originile romane
La
peste 1500 de km distanţă, în Roma, iarna părea mai puţin grea, dar
festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de întâi la romani începeau Saturnaliile, o sărbătoare extrem de populară - un
timp de distracţie, băutură şi orgii - care se termina cu sacrificii umane. Numită
după zeul Saturn, care însemna „belşug” , aceasta era practic un
pretext pentru a întoarce pe dos toate ierarhiile sociale.
25 decembrie reprezenta ziua centrală a
sărbătorii, fiind indicată în calendarele romane drept
ziua naşterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau să crească în durată. Iulius
Cezar, împărat al Romei , a fost cel care a instituit de asemenea
Festivalul
de Anul Nou pe 1 ianuarie. O altă sărbătoare extrem de importantă era
Juvenalia,
care îi sărbătorea pe copiii Romei, simbol al fertilităţii.
Printre
clasele superioare ale Romei manifestaţiile erau semnificativ mai sobre. Mulţi
romani influenţi îl celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al
cărui nume înseamnă Soarele nebiruit. Acesta s-a născut potrivit
legendei dintr-o stâncă în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au
venit să i se închine. De fapt cultul lui Mithra era şi foarte asemănător
creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia
sa prin secolul al II-lea şi aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la
debutul secolului al III-lea.
Originile creştine
În
timp ce romanii păgâni (termenul păgân nu are aici nici o conotaţie
negativă şi reprezintă o persoană care aparţine unei religii politeiste) îl
venerau pe Zeul Soare, o nouă religie îşi făcea loc prin imperiu. La început
creştinii nu sărbătoreau naşterea lui Iisus, învierea acestuia reprezentând
partea esenţială a noii religii. Ba chiar a existat o puternică opoziţie la
celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi părinţi ai
bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a
celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în
viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data
„adevăratei lor naşteri” din perspectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor
secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl
vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului.
Totuşi
până în secolul patru problema naşterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni
nu ştiau cum să şi-l imagineze pe Iisus, începând să creadă deja că era doar o
emanaţie pur spirituală a lui Dumnezeu. Aşadar decizia de a-i sărbători
naştere, însemna că acesta a avut şi o formă umană palpabilă.
Cum s-a stabilit data Crăciunului?
Cum
Evangheliile nu dau nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus, aceasta a
rămas un mister. Totuşi pasaje clare sugerează că nu a fost în decembrie.
Păstorii din apropierea Betleemului care “trăiau sub cerul liber” şi se
îngrijeau de turmele lor în timpul nopţii, nu prea aveau ce să caute pe afară
în toiul iernii, când se înregistrau cele mai scăzute temperaturi.
Pentru acceptarea datei de
25 decembrie propusă
prima data de
Sextus Julius Africanus în anul 221 există două explicaţii larg
răspândite.
Creştinii secolului al
III-lea credeau că facerea lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară , pe
atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui
Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie,
moment de la care numărându-se 9 luni se obţinea data de 25 decembrie. Cealaltă
explicaţie a fost că la această dată, în lumea romană, germanică şi orientală
se celebrau date de naştere ale zeilor păgâni mai sus enumeraţi.
Biserica ştia că nu putea scoate în afara legii
tradiţiile păgâne cu privire la Crăciun aşa că s-a hotărât să le adopte, punând
data naşterii lui Iisus în acelaşi timp cu cea a zeilor păgâni. Astfel, pentru
a îmbina cultura anticreştină cu cea creştină şi spre a-i converti pe oameni la
creştinism, ziua de naştere a Zeului Soare (Sun God) a
devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God).
Până în anul 350, când
Papa Iulius I a declarat
sărbătoarea oficială a naşterii lui Isus pe
25 decembrie, creştinii au ignorat
data calculată de Sextus Julius Africanus şi au început să celebreze Crăciunul
după
calendarul iulian, pe 6 ianuarie (data solstiţiului egiptean, când era
celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea
„eonului” din fecioară. Tot atunci grecii sărbătoreau
naşterea zeului Dionis,
zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin), aşa cum se mai celebrează în
unele locuri şi în zilele noastre.
Deşi încă nu se numea Crăciun, sărbătoarea naşterii lui Cristos avea o dată
oficială la care să fie celebrată. Mă rog, două...
Până în evul mediu creştinismul a înlocuit mare parte din
religiile bătrânei Europe. În fiecare an, pe 25 decembrie credincioşii erau
chemaţi în marile catedrale pentru a celebra aşa numita Christ’s Mass
(Liturghia lui Hristos), care mai apoi a devenit Christmas (Crăciunul).
Cum s-a răspândit Crăciunul
Totuşi pe stradă şi în casele oamenilor, acesta
părea mai degrabă a fi un carnaval decât o sărbătoare religioasă. Dacă cineva
ar ajunge în Europa evului mediu în timpului Crăciunului, ar crede mai degrabă
că a nimerit în timpul Halloween-ului sau în Ajunul Anului Nou. Casele şi
străzile erau pline de oameni aflaţi sub influenţa licorilor bahice şi de cupluri
angajate în cele mai neortodoxe activităţi. Situaţia a devenit atât de gravă
încât până în secolul al XVII-lea sărbătoarea a fost scoasă în Anglia în afara
legii. O reformă religioasă a fost începută în curând de către puritanul Oliver Cromwell, care spunea că biserica trebuie să rămână pură faţă de păgânism. Fără
prea mare succes însă. Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile
bisericii catolice şi s-au refugiat în coloniile din Lumea Nouă, interesul
pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins.
În primii ani, nici continentul american nu dădea prea mare importanţă acestei
sărbători. După proclamarea independenţei, pe 25 decembrie 1879, membrii
congresului Statelor Unite se aflau cu toţi la "serviciu". Populaţia
ţării a continuat să lucreze în ziua de Crăciun şi în următorii 67 de ani. Dar
pe măsură ce secolul al XIX-lea se pregătea să apună, Crăciunul va deveni
extrem de răspândit, fără a fi însă nici o sărbătoare prea veselă, dar nici cu
specific prea religios. America va inventa propriul ei Crăciun şi în acest
proces îl va reinventa pentru întreaga lume.
Pentru că iniţial a debutat cu stângul, clasele
superioare şi-au propus să schimbe modul în care era percepută sărbătoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vândut scriitor american şi în 1819
s-a folosit de experienţa sa pentru a scrie o serie de poveşti extrem de
populare despre Crăciun. În aceste istorisiri clasele superioare primeau
bucuroase în casele lor oameni nevoiaşi pe care îi ospătau cu toate bunătăţile.
Între timp, în Europa, Charles Dickens a "atacat" problema
Crăciunului scriind în doar şase săptămâni A Christmas carol (Un colind de
Crăciun). Povestea avarului Scrooge avea să schimbe complet percepţia
despre această sărbătoare, aducând familia şi actele de caritate în prim-plan. Prin
această istorisire, oamenii au ajuns să asocieze Crăciunul cu peisajele feerice
de iarnă, cu mesele pline de bunătăţi şi cu o atmosferă caldă şi veselă de
familie.
Pentru ca sărbătoarea să prindă la public,
trebuia ca societatea să fie pregătită pentru ea. Şi schimbarea majoră a apărut
tocmai în sânul familiei. Lumea ştia acum de ce sărbătorea Crăciunul, dar nu
prea ştia cum. Vechile
tradiţii păgâne păreau nepotrivite, dar totuşi unele
s-au păstrat până în zilele noastre, alături de celelalte obiceiuri creştine.
Deschide
uşa, creştine!
Colindele au fost
cântate în Europa cu mii de ani în urmă, dar pe atunci nu aveau nici o legătură
cu tradiţia de Crăciun din zilele noastre. Termenul carol (colindă) este
derivat din franţuzescul carole, care reprezenta un dans în cerc
acompaniat de cântăreţi la diferite instrumente muzicale. Iniţial, colindele
erau urări pentru fertilitate, rodire şi belşug, având o funcţie mai degrabă
rituală. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea
primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă
parte, un scop des întâlnit al colindelor – moştenit din sărbătorile Calendelor
şi a Saturnaliilor romane - era acela de alungare a spiritelor rele şi de
reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. Peste timp, din semnificaţia iniţială
a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri
şi urări.
Elementul creştin s-a
suprapus cu adevărat peste colinde abia în Evul Mediu, sub influenţa bisericii.
Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-născut sau la sfinţii
care erau sărbătoriţi în perioada imediat următoare Crăciunului. De asemenea,
acestea reproduceau numeroase relatări biblice cu privire la scena nativităţii.
În această perioadă a început obiceiul mersului cu colindatul din uşă în uşă pentru a vesti naşterea lui Mesia, colindătorii primind în
schimb mere, nuci sau colaci.
La noi în ţară colindatul are o veche tradiţie şi a rămas într-o oarecare
măsură nealterat de trecerea timpului, mai ales în zonele rurale. Tot la noi
s-au păstrat şi alte tradiţii precum mersul cu Viflaimul, cu Pluguşorul sau cu
Steaua. Aceasta din urmă evoca momentul în care la naşterea lui Iisus, pe cer
s-a ivit steaua călăuzitoare a Magilor.
Puţină lume ştie însă că aceştia, spre deosebire de păstori, nu l-au vizitat pe
nou-născut în noaptea naşterii cum apare deseori portretizat, ci mai târziu
când locuia deja în Betleem. De asemenea, nu se ştie nici numărul lor. Se
presupune că ar fi fost trei pentru că Evangheliile menţionează trei tipuri de
cadouri: aur, smirnă şi tămâie. Dar asta este deja o altă poveste…
O, brad
frumos...
Bradul
de Crăciun îşi trage originile din Germania, unde decorarea lui a fost
dintotdeauna o parte a celebrării iernii. Acest obicei a fost moştenit de la popoarele
nordice care îşi împodobeau casele cu ramuri de brad şi de vâsc.
Pomii, care la
început erau atârnaţi de tavan, au început să fie decoraţi cu mere care
simbolizau, după cum bine aţi ghicit, Grădina Edenului, iar ilicele cu care se
decora casa (plantele acelea verzi cu bobiţe roşii care la noi nu prea au
intrat în tradiţie) au început să simbolizeze coroana de spini a Mântuitorului.
O povestioară spune că reformatorul protestant Martin Luther King a decorat
pentru prima dată pomul de Crăciun cu lumânări, cu destulă măiestrie totuşi
pentru a nu stârni un incendiu.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, bradul
împodobit se întâlnea doar în Germania şi poate că ar fi rămas acolo, dacă nu
se oficia în 1840 mariajul reginei Victoria cu vărul ei, prinţul Albert al
Germaniei. Acesta a adus cu el în Anglia toate
tradiţiile de acasă inclusiv pomul de Crăciun. Fotografia cu familia regală în
jurul bradului decorat a făcut ca în doar câţiva ani acest obicei să fie
adoptat nu numai de Anglia, ci şi de toată Europa.
Pentru ca tabloul sărbătorilor de Crăciun să fie complet şi lumea să aibă un
pretext solid pentru a da iama în magazine fără procese de conştiinţă, mai
lipsea din decor un bătrânel cu barba albă...
Imaginea bătrânului simpatic care oferă
cadouri are în spate o lungă istorie. Obiceiul oferirii de cadouri, care
le amintea credincioşilor de darul făcut lumii de Dumnezeu, dar şi de darurile
Magilor, a evoluat spre frenezia cumpărăturilor din zilele noastre.
Ho! Ho! Ho?
Până în secolul al XVIII-lea practica oferirii de cadouri celor dragi
devenise adânc înrădăcinată. Din punct de vedere religios, obiceiul le amintea
credincioşilor pe de o parte de darul făcut lumii de Dumnezeu: un Mântuitor
care avea să spele omenirea de păcate, iar pe de altă parte de cadourile
oferite de către Magi noului-născut.
Şi uite-aşa anii au trecut şi procesul oferirii de cadouri care venea din
partea "crailor" de la Răsărit a evoluat în frenezia cumpărăturilor
pe care o vedem în zilele noastre. Ce pretext mai bun putea să existe pentru acest lucru decât Moş Crăciun? Dar
să nu anticipăm!...
Conceptul bătrânelului simpatic care oferă cadouri are o lungă istorie în
spate la care au contribuit diverse culturi. După cum deja ne-am obişnuit (şi
probabil plictisit) începem tot din Scandinavia, unde predecesorul moşului a
fost Odin, zeul suprem în mitologia nordică. Acesta era descris ca un om înalt
cu barbă mare şi despre care se spunea că obişnuia să călătorească pe cer în
timpul solstiţiului de iarnă, hotărând cine va muri şi cine va prospera în anul
următor. În ajunul sărbătorii Yule, copii îşi umpleau încălţămintea cu legume,
iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora.
La începutul secolului al XVII-lea,
legenda Moşului Nicolae cunoscut drept mosul care umbla prin lume îmbrăcat într-o robă episcopală cu roşu si alb şi
călare pe un măgar, făcând cadouri copiilor şi ajutându-i pe cei
nevoiaşi, ajuns prin intermediul
coloniştilor olandezi (care îl numeau
Sinterklaas) şi
în America, dar
nu a prins cu adevărat decât 200 de ani mai târziu.
Povestea acestuia a aprins imaginaţia pastorului
american Clement Clark Moore, care a scris un poem pentru copiii săi despre un
spiriduş vesel care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicată
pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823,
creaţia acestuia a devenit în anii următori foarte căutată, ajungând în mai
multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind tradusă şi publicată în întreaga
lume.
Mai puţin clar era cum arăta acest Moş Crăciun?
La început venea în tot felul
de forme şi dimensiuni: uneori arăta ca un vrăjitor păgân, alteori lua
înfăţişarea unui gnom prietenos.
O imagine relativ familiară a Moşului a fost creată în anul 1863 de Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului Harper's Illustrated Weekly, care
l-a prezentat pe Moş Crăciun într-o tunică roşie îmblănită cu o centură lată de
piele. Nast este şi cel care a promovat în 1885 ideea că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Problema a apărut în 1925, când s-a descoperit
că nu existau reni la Polul Nord, aşa că reşedinţa moşului a fost mutată în
Laponia. Imaginea arhicunoscută de astăzi a lui Moş Crăciun, cu o burtă
durdulie, un costum roşu şi o atitudine tolerantă a fost creată într-o
campanie publicitară din 1931 pentru Coca-Cola.
Până în 1940, Moş Crăciun a devenit o imagine de nelipsit pentru toţi
producătorii de bunuri de consum. Era un tip care putea vinde orice şi oricui
cu ocazia sărbătorilor de iarnă, dar care făcea să pară că respectiva persoană
nu a cumpărat de fapt nimic. Doar era un cadou... Întreprinzătorii s-au prins
în curând că un un Moş în carne şi oase putea creşte şi mai mult vânzările,
astfel că ,curând acesta şi-a făcut loc în marile centre comerciale ale
lumii.
Crăciunul în jurul lumii
Desigur obiceiurile de Crăciun au fost adaptate după necesităţi în diversele
colţuri ale lumii. Moş Crăciun nu vine cu sania trasă de reni în
Australia,
ci pe o placă de surf. Australienii îşi împodobesc casele cu ferigă, frunze
de palmier sau cu alte flori de sezon.
În China şi în
Japonia, pomii de Crăciun introduşi de misionarii vestici în secolele XIX-XX,
erau împodobiţi cu decoraţiuni complicate din hârtie. India
în schimb a înlocuit bradul cu copacii de mango sau cu bambuşii, iar casele le
erau decorate cu frunze de mango.
Crăciunul este un fastuos festival
al verii şi în Brazilia, care include picnicuri, jocuri de artificii , precum
şi o procesiune solemnă a preoţilor la miezul nopţii. Câte locuri,
atâtea obiceiuri!
Ce a fost şi ce a ajuns!
O dată cu debutul lunii decembrie un freamăt, la început abia
imperceptibil, cuprinde parcă întreaga lume. Afară este deja frig, poate chiar
ninge. Colindele de Crăciun sunt primul semn. În marile lanţuri de magazine şi
în malluri, acestea încep să răsune din ce în ce mai devreme, inducându-i
cumpărătorului ideea că sărbătoarea bate deja la uşă. Luminiţele de Crăciun,
fotografiile cu Moş Crăciun sau raioanele cu produse tematice, toate la un loc
aduc "Spiritul Crăciunului", un concept care a fost meticulos creat
de marketingul inteligent din ultimele decenii şi care inevitabil pune
stăpânire peste întreaga populaţie. A devenit atât de bine pus la punct, încât companiile
înregistrează vânzări spectaculoase, răspândind mesaje despre cum Crăciunul NU
este de fapt despre cadouri!
Televiziunile amplifică şi ele
frenezia cumpărăturilor, transmiţând ştiri de la faţa locului, cu cozile uriaşe
de la case sau cu rafturile golite de marfă.
În fiecare an magazinele împing sezonul cumpărăturilor "un pic"
mai devreme, pentru a spori vânzările.
Se pare că în unele aspecte sărbătoarea
Crăciunului nu a evoluat atât de mult faţă de secolele trecute: acum ca şi
atunci pentru foarte multă lume reprezintă doar un pretext bun pentru a se
îmbuiba cu mâncare, a stinge setea cu licori bahice (doar pentru a sfârşi la
urgenţă) sau a cheltui fără măsură bani pe lucruri care ulterior se dovedesc în
cel mai bun caz prea puţin necesare.
Dar sigur că nu se poate generaliza. Cred că mai degrabă se tinde spre
atingerea unui echilibru între semnificaţia religioasă şi aspectele comerciale,
sărbătoarea având de fapt ca centru de greutate familia. Crăciunul
este o ocazie excelentă pentru membrii familiilor de a se reîntâlni, uneori
după perioade lungi de despărţire.
Psihologii atrag atenţia că persoanele care
sunt singure în preajma sărbătorilor sunt în general mai triste şi mai
melancolice decât ceilalţi, având o predispoziţie spre depresie. De aceea sunt
de părere că un Crăciun reuşit nu are nevoie decât de câteva ingrediente
esenţiale: cumpătarea şi echilibrul, socializarea cu rudele şi prietenii,
precum şi redescoperirea lucrurilor simple!
A, ar fi excelent dacă bugetul ar fi planificat de
dinainte...
Scris de Mădălin Filip
Bibliografie:
Encyclopedia Britannica 2010
Britannica Encyclopedia of
world religions
History Channel - Christmas
Unwrapped
The Unwrapping of Christmas
The Christmas Encyclopedia
Wikipedia
Sursa :
http://www.scientia.ro/blogul-lui-madalin/
